MARTA PETREU, 140 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI PÂRVAN

Se împlinesc în acest an 140 de ani de la naşterea lui Vasile Pârvan. Istoricul a fost implicat în crearea, după Primul Război Mondial, a Universităţii româneşti din Cluj, unde a şi fost de altfel profesor vreme de un semestru. În toamna anului 1919, exact, în 3 noiembrie 1919, într-o duminică, cînd universitatea românească din Cluj şi-a deschis porţile, Pârvan a ţinut lecţia de deschidere intitulată „Datoria vieţii noastre“. A fost un eveniment de referinţă în memoria universităţii clujene.

„Datoria vieţii noastre“ este un text grav, animat de un suflu romantic sau „postromantic“, şi, spre deosebire un un proiect anterior, din martie 1919, intitulat „Universitatea Naţională a Daciei superioare“, cu abia cîteva accente utopice. Foarte critic cu realitatea românească, politicianistă şi aservită cîştigului, Pârvan cere universităţii să devină un mijloc de „purificare“ şi însănătoşire socială. „Purificarea“ are şi un al doilea sens după acela moral: după opinia marelui savant, condiţiile istorice în care a trăit poporul român, ca supus, au creat pe sufletul naţional românesc o „carapace“ de apărare, pe care universitatea e menită s-o elimine prin educaţie, pentru a se ajunge la sufletul creator al naţiei.

„Confraternitatea spirituală“ a universităţii clujene are ca scop „spiritualizarea vieţei marelui organism social-politic, şi cultural creator, care e naţiunea“. Prin cultivare, ea trebuie să selecteze „sufletele superioare“, apte de cultură, creaţie, spirit critic. Nu este vorba despre o cultură precum aceea românească existentă, însă aflată în „stadiul vegetativ-etnografic“, ci despre un alt stadiu, „cel cultural creator, general uman, universal-valabil“. Universalitatea este ceea ce îl interesează pe Pârvan, iar în vederea atingerii ei propune selecţia sufletelor apte de ştiinţă, „gînd“, „idee“, cultură. După părerea lui, între cele două stadii nu există legătură, „De la etnografic la cultural nici nu e punte de trecere“. (Acest un punct de vedere se află destul de departe la faţă de ceea ce va scrie în anii 1930 Blaga; pentru marele filosof, existenţa culturii române anonime este dovada existenţei unei matrici stilistice româneşti, matrice sau tipar din care, în condiţii istorice favorabile, poate ţîşni cultura românească de autor, creată la nivel universal. Precizez că nu este vorba despre trecerea de la cultura folclorică la aceea cultă, ci despre naşterea amîndurora din una şi acceaşi matrice stilistică inconştientă, Blaga stabilind o legătură, dar nu liniară, ci prin subterană, între cultura folclorică şi aceea de autor: ele sînt legate una de alta prin origine, prin faptul că amîndouă ies din acelaşi izvor matricea stilistică abisală. În acelaşi timp, în scrisul lui literar şi filosofic, el a lucrat adesea cu o materie culturală folclorică, pe care a transformat-o în substanţa metaforizată a unui act creator major. A fost ceea ce a teoretizat şi în discursul său de recepţie la Academia Română.) Numai şcoala înaltă, care evită uniformizarea, şi numai sufletele apte de cultură pot avea acces la stadiul „cultural“, atins de naţiunile occidentale. Universitatea deci ar trebui să purifice sufletele, să le elibereze din „carapacea“ primitivă de apărare, să le instruiască în timp, în două-trei generaţii, şi, recuperînd „ideea-mamă a culturii româneşti“, adică „ideea romană“ (să observăm că Pârvan intuieşte ceva asemănător cu arhetipurile jungiene…), să genereze „continua noastră umanizare întru sublimul uman“, creînd „suprema splendoare a culturei creatoare româneşti“.

În stilul său dramatic, Pârvan aduce aminte ascultătorilor săi că nu numai inşii sînt muritori, ci şi popoarele şi naţiunile, iar ceasul morţii nu este de nimeni cunoscut dinainte. Prin creaţie plenară la nivel universal, popoarele pot avea însă o formă de nemurire spirituală. La sfîrşitul lungii şi sinuoasei sale lecţii, vorbitorul formulează concluzia sa urgentă: pentru ca românii să-şi asigure nemurirea spirituală, universitatea are datoria urgentă să formeze sufletul poporului român în aşa fel încît el, poporul, să creeze cultură la nivel înalt- universal:

„Din iubirea pentru ideea forţă, din avîntul către idealul vieţii biruitoare a morţii, se va naşte singura formă, singura existenţă concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viaţă umană să dea nemurirea vieţii spirituale, etern-valabile, a faptei geniului naţiunii noastre. Şi cum nimeni nu ştie ziua şi ceasul cînd chiar popoarelor le e dat să se săvîrşească în viaţa trupului, e grabă mare ca sufletul naţiunei mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viaţă“.