FILOLOGIE À LA „TREI PAPUCI“.

În revista România literară, nr. 20 a.c., Angelo Mitchievici îl pune delicat la punct pe Gabriel Liiceanu pentru că, în cartea sa Continentele insomniei (2017), în eseul „Costică Parigoridi sau plictiseala balcanică“, scrie despre interpretarea lui Caragiale printr-o grilă heideggeriană referindu-se la mine. Angelo Mitchievici e de acord cu această interpretare, dar nu şi cu faptul că filosoful mă citează pe mine – căci, spune el, dl Gabriel Liiceanu ar trebui să îl pomenească pe Alexandru Dragomir.

Măi să fie. Pe Alexandru Dragomir – Gabriel Liiceanu l-a editat (şi chiar redactat), în anul 2004. Pe Caragiale, cu Momentele lui, în ediţia alcătuită şi prefaţată de mine, tot Gabriel Liiceanu l-a editat, în anul 2013. S-o fi înşelat Gabriel Liiceanu acum pomenindu-mă pe mine?

Volumul Momente, cu o prefaţă de-a mea în care foloseam categoriile lui Heidegger pentru interpretarea universului caragialian, a fost publicat pentru prima dată la Editura Dacia în anul 1988. Ediţia a doua a acestei cărţi a apărut la Biblioteca Apostrof în anul 1997. Apoi, în BPT, în 2002. Iar ediţia definitivă alcătuită şi prefaţată de mine a apărut la Humanitas, cum am spus, în anul 2013, şi a fost reeditată în 2021.

În concluzie, înainte de a-l corecta băieţeşte pe Gabriel Liiceanu pentru că îmi menţionează interpretarea prin categoriile lui Heidegger, Angelo Mitchievici ar trebui să meargă la bibliotecă şi să citească. Să se informeze. Să pună în ordine cronologică volumele şi să vadă unde anume se află Dragomir în acest şir. Pe deasupra, textul acestuia, „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută“, nu este în chestiune.

Corectura pe care i-o pretinde lui Gabriel Liiceanu dovedeşte că Angelo Mitchievici este un comentator şcolit la „Trei Papuci“. (Ion Vartic)