OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ (II)

Ziua a patra. Nu prea dormim de când am plecat de acasă. În prima noapte, mie îmi era în continuare rău, aşa că mă perpeleam şi visam repetitiv că, la ICR, Parlamentul vrea să facă un experiment, dând conducerea pe mâna studenţilor. Am visat asta pentru că, la plecarea noastră, ICR-ul era în atenţia lumii culturale pentru tumultul de acolo, şi pentru că eu, chiar dacă de la distanţă şi fără să conteze pentru cineva, port un papion… Coşmarul era acelaşi de fiecare dată când mă întorceam de pe o parte pe alta, trecând din starea de semitrezie în cea de trezie; doar studenţii erau mereu alţii, dar parcă tot mai nepricepuţi. Cine zice că în visele urâte nu se mai ascund, ocazional, şi negre prevestiri? Până la urmă am renunţat la perna cu spini şi m-am mutat pe jos, pe terasa încă încinsă de la soarele de peste zi, în cameră aerul condiţionat mă-ngheţase. Adi a venit după mine, alte medicamente, conversaţie, somn pe sponci. A doua noapte a fost pe vapor, unde iarăşi am dormit în reprize şi ne-am sculat foarte devreme. Azi-noapte, în sfârşit, m-am uitat la Super Quark, un fel de Tele-Enciclopedia mult mai bună, cu documentare mai interesante ca multe de pe Discovery, pentru că fiecare temă este apoi comentată cu invitaţi în studio, am scris, iar când am stins lumina am constatat că îmi e imposibil să ignor instalaţia de aer condiţionat care picura des şi monoton. Don Quijote dormea dus. Pe jos mocheta mustea, îmi veneau în minte inundaţii, mutări în miez de noapte, aşa că l-am trezit să ia situaţia în mână, bărbăteşte. Ceea ce a şi făcut, cu un covoraş rulat, pus în picioare ca să primească picătura cu surdină. Au urmat patru ore de somn. Tavanul n-a căzut peste vecinii de dedesubt, şi nici nu ni s-a dat reducerea de preţ la cazare pe care le-am sugerat-o.

•Ravello. Foto: A.C.

Dimineaţă părăsim hotelul de patru stele. Lăsăm acolo câteva cupluri de moşnegi înstăriţi, vreo trei familii relativ tinere cu câte un copil mic şi perechi de băbuţe cu tabieturi; toţi erau aici pentru un sejur mai lung, cu demipensiune, cu chelner personal care le ştia preferinţele alimentare şi programul de viaţă, cu masă rezervată la cină, cu scurte conversaţii între mese. Numai noi eram paraşutaţi în atmosfera aceea patriarhală cu iz de lux al anilor ‘70, noi, cu bocanci şi căştile pe braţ, cu paşapoarte româneşti la care s-a uitat circumspectă recepţionera când mi-a spus preţul camerei, iar la cină cu o ţinută uşor boţită, dar relativ de seară.

Plecăm direct spre zona arheologică şi muzeu. Ştiam că la Paestum aria arheologică de interes e mult mai mică decât la Pompei şi că muzeul merită văzut. Confirm tot: cele două temple sunt punctele de atracţie, iar cel al lui Neptun, cu trei incinte sacre concentrice şi cu un doric perfect, din piatră culoarea mierii, care se desenează pe cerul azuriu, e o minune. Dar muzeul, unde intră şi Adi (zona săpăturilor era arsă de soare şi distanţele erau mărişoare, aşa că a sărit peste etapa asta şi m-a aşteptat la o terasă) e de văzut. Păstrează înăuntru metope, plăcile în relief de pe friza de sub acoperiş, şi de la Templul lui Hercule, şi de la al lui Neptun, apoi fragmente din arhitectura templelor, pereţi de morminte cu fresce, obiecte de cult şi de uz domestic, bijuterii şi armuri extrase din necropole. N-am mai văzut ceramică grecească atât de rafinată, cu volume şi volute atât de delicate, de diferite şi de armonios combinate. Picturile de pe ele sunt detaliate şi uimitor de bine păstrate, pereţii subţiri, ce mai, un rafinament pe care azi e greu să-l găseşti şi îl asociezi cu luxul şi cu bunul gust. Ca şi atunci, de altfel. Fiecare obiect păstrat are o utilitate; foarte puţine sunt bijuterii, restul sunt vase, arme şi armuri, instrumente de bucătărie, mânere de uşă, opaiţuri şi alte piese de uz domestic, şi e minunat să constaţi cultul pentru frumos, naturaleţea cu care dau aspect estetic oricărui artefact, de parcă altfel nici n-ar fi putut să pună mâna pe el. Mă încântă ceva ce n-am mai văzut: un bust de femeie din teracotă pictată, fără cap, cu o bluză cu falduri pe coate, un model ca pentru o burgheză din timpul revoluţiei franceze, doar că pictată cu pătrate roşii şi cu svastici negre de inspiraţie etruscă: e o piesă care se punea ca decor pe ţiglă, la unirea a două ape de acoperiş. Lui Adi îi plac vasele, un mâner de oglindă incizat, armurile, amândoi admirăm frescele, mai ales una cu o imagine campestră, unde, între profilele de animale şi siluete de care cu boi şi de oameni, un ochi de bivol a rămas mai pregnant decât restul, estompat, al desenului, irisul negru şi gene lungi urmărindu-te cum treci pe lângă el. Inconştient, încerc să nu fac mişcări bruşte: să nu-i vină ideea să se ia după mine.

La ieşire bem apă şi ne interesăm de o benzinărie. E musai să adăugăm ulei la motor, suntem sub nivelul de minim. După care pornim spre Coasta Amalfitană. Azi fac un experiment. După ce în prima zi am purtat pantalonii cu apărători pentru genunchi şi coapse şi m-am simţit ca un elev care stă la o masă prea mică, cu genunchii în zid, ieri am trecut la blugi, iar azi la bermude. Constat imediat avantajele infinit mai mari decât dezavantajele: vântul mai aduce până la tine câte un abur de apă de la instalaţiile de irigare, te ventilezi mai bine, dar simţi mai vârtos capetele tari de muşte sinucigaşe. Mă rog, totul e suportabil dacă nu paţi vreun accident, caz în care nădragii cu zid ar putea să-şi dovedească utilitatea. Dar nu e cazul.

Se circulă infernal, e plin de maşini şi de scutere cu nebuni care te depăşesc la mustaţă; trec atât de aproape, încât Adi, când îi ajung la ureche frânturile de conversaţie ale scuteriştilor, mereu mă întreabă „Ce-ai spus?“. Trecem prin câteva orăşele, la baza Coastei, unde toată lumea e pe stradă, se traversează peste tot, se iese şi se intră fără semnal, e un muşuroi de furnici peste care dai un jet scurt de insecticid. Ratăm o ieşire, o luăm prea către interior, revenim şi, uau!, coasta, marea în stânga, stânca în dreapta, drumul începe să şerpuiască. Frâne, accelerări, curbe la stânga, autocare, oglinzi de orientare, câte un tunel, curbe la dreapta, scutere, oglinzile maşinilor trec pe lângă cracul galben de bermudă, fotografii, iahturi, plaje minuscule foarte jos, tot mai jos, umbreluţe, vaporaşe de turişti, autocare parcă tot mai mari, curbe, frâne, accelerări, julitura de la spate se simte din când în când, Don Quijote îşi dă doctoratul în biking, poze tot mai frumoase furate din fuga calului, depăşiri, peisajul zboară cu tot cu respiraţia noastră, de unde mama ciorilor vin toate autocarele astea, terase cu viţă de vie, terase cu case şi hoteluri cochete, terase cu parcări suprapuse, porţi din fier forjat, trepte în stâncă, teamă la curbe, mirosuri amestecate, lămâi uriaşe – şi oare „chitra“ noastră vine de la localitatea Cetera, faimoasă pentru lămâile de câte un chil? –, tarabe cu fructe, locuri de belvedere, alte autocare cu care te întâlneşti la curbele cele mai strânse. „Ah, ah, ah, ah, stayin’ alive, stayin’ alive!“

În Amalfi, efectiv nu găsim loc de parcare, singura variantă e la o parcare privată, unde un moş acru ne cere 10 euro pentru o oră, la fel cât văd că le ia şi unor japoneze pentru o maşină lăsată pentru două ore. „Ma, scusi, ce lo tiene in braccio per questo prezzo?“ – adică „Ce faci, măi nene, ne ţii motocicleta în braţe, la preţul ăsta?“. Ţipă. Plecăm.

Urcăm la Ravello, unde nu fusesem prima dată când am ajuns pe Coasta Amalfitană. E foarte sus – cât de cumplită a fost frica de străini, de i-a făcut să-şi urce aşezările atât de ascuns în munte? – şi foarte frumos. Mic, cochet, cu două bijuterii de vile. Villa Rufolo, construită în secolul al XIII-lea de familia cea mai bogată din localitate, cu turn gotic la intrare – semnul puterii, mai mult decât avanpost de apărare, cred eu – şi incintă maură, cu pergole de bouganville şi o belvedere care-ţi ia răsuflarea. Pe panta cea mai grandioasă au construit un fel de replică a unui teatru grecesc mic şi cochet, cu nu mai mult de 50 de locuri în gradene şi scenă care dă spre mare. Aici se ţine festivalul de muzică din Ravello. Al doilea obiectiv, Villa Cimbrone, e mai sus, la un sfert de oră de mers pe jos, dar merită fiecare pas. Se pare că, în partea cea mai de sus a orăşelului cocoţat pe stâncă, cu patru ani înainte de moarte şi cu doi înainte de primirea stigmatelor, însuşi Sfântul Francisc a întemeiat mica mănăstire, care are acum în jurul ei şcoala gimnazială din localitate – câtă sete de cunoaştere pe copiii ăştia, să urce atâta în fiecare dimineaţă! Mai sînt câteva hoteluri şi restaurante etc. Cimbrone e punctul cel mai de sus, o vilă cu parc mare, cu un hotel extravagant şi cu heliport la intrare, cu o curte cu palmieri pitici şi o fântână, cu alta interioară cu arcuri cu ogive, o alee pergolată care dă direct spre mare, iar în dreapta, în capăt de tot, un fel de promontoriu mărginit cu busturi clasicizante de marmură, la care doar norii pot ancora. Lume puţină, nu mulţi nebuni se încumetă să urce până aici la ora prânzului. Îmi imaginez, în parcul din vârful muntelui, demoazele visătoare în danteluri crem, cu umbreluţe pe umăr şi cu un romanţ de amor în mână, trecându-şi zilele în huzur şi închipuiri. Stimulată de căldura mare, monşer, îi împărtăşesc lui Adi viziunea. „Îţi dai seama câte s-or fi aruncat de pe stâncile astea!“, conchide el, sec.

Când ne-ntoarcem la motocicletă observăm că Ravello a avut un preţ: 39 de euro amendă pentru parcare în zona interzisă.

Amalfi nu ne vrea, parcarea e din nou de negăsit. Păcat, Adi n-a văzut domul romanic, nici scările cu contratreaptă de ceramică smălţuită, nici străduţele cochete ale oraşului care dicta, la 1100, legile de navigaţie internaţională. Şi eu aş fi revăzut bucuroasă toate astea.

• Positano. Foto: Oana Boşca-Mălin

Ne oprim, în schimb, la Positano, unde găsim parcare privată la un preţ infinit mai decent şi începem să coborâm către plajă, cu intenţia şi instrumentele pentru masă şi baie: bani, foame, costume de baie, năduşeală, pălării şi prosoapele subţirele. Coborârea e abruptă, printre case se vede marea cu vaporaşele încă prea mici, semn că suntem departe. Când ajungem în zona turistică e prea târziu pentru prânz, e trecut de 3, aşa că găsim o „tavola calda“ care se dovedeşte foarte bună. În schimb, e imposibil să facem baie. Plaja e inechitabil împărţită: o treime e a unui hotel cu o constelaţie de stele pe inscripţia de la intrare, o fâşie îngustă e pentru publicul larg dar nu are duşuri sau cabine, iar restul, pentru pescari şi familiile lor! Renunţăm obidiţi, cu sarea uscată pe noi ar fi imposibil să călătorim pe motocicletă. Mai stăm câteva minute pe pontonul de unde turiştii se-mbarcă să vadă coasta de pe mare şi plecăm, prea e mare vânzoleala.

De data asta, nu luăm cocoş pentru colecţia mea care umple trei rafturi din bucătărie. De data asta nu. Fără cocoş. Sau vreun alt obiect ceramic. Nici măcar o creastă. Rezist mai uşor decât mă aşteptam: e un voiaj atipic, fără ghionghionele, în care bem cantităţi enorme de apă – pe motor te deshidratezi foarte repede – şi, în schimb, avem deocamdată la activ doar două beri mici, ambele ale lui Adi, un voiaj în care mâncăm puţin şi cheltuim strictul necesar. Şi, bizar, e foarte ok! Fără să mai vorbim despre armonia pe care ne-o aduce regimul ăsta sănătos, spartan, nomad, un pic hippie. Totuşi, cocoşul ar fi arătat bine pe raftul meu…

Dacă stau să mă gândesc, ceea ce mi-am dorit cu adevărat până acum, zilele astea, era oricum de netrambalat: un leandru sau un măslin, dar dintre cei mari. Jos în Puglia erau versanţi întregi cu solul roşiatic şi plantaţii de măslini multiseculari. Unii dintre ei se vând bogătaşilor lumii pe sume greu de imaginat. Viky, mătuşa hachiţoasă şi putred de bogată din Spania, are unul la Moraira. O fi de prin Italia? O fi plătit şi istoria măslinului ăluia? Oare noaptea, când ea doarme, îi şopteşte la geam ce i-au văzut şi i-au auzit crengile în atâta amar de vreme? Chiar dacă nu e aşa, oricum, măslinii ăştia rămuroşi, cu trunchiul gros şi forme răsucite ca din Cântul lui Pier delle Vigne impun respect şi veneraţie. Aşa ceva aş fi vrut. I-am luat cu mine, cu duiumul, în poze. Atîta că pozele nu-ţi şoptesc la ureche, noaptea-n vis.

Am stabilit să ne vedem cu Onofrio şi Cati, la cină, de vreme ce înnoptăm pe lângă ei. Dar telefonul sună: „Bella, guarda che qui a Caserta sta diluviando!“. Domn’ profesor e categoric şi nu acceptă refuzuri, nu ne dă voie să rămânem la hotel, ne aşteaptă la ei să facem un duş şi să stăm până seara târziu la poveşti, ca oamenii. Le luăm nişte vin, chiar dacă Onofrio nu bea; mă gândesc că o sticlă de vin bun nu strică la casa omului; alternativă n-aveam, cu un carton de prăjituri nu prea poţi să circuli pe motocicletă, zic eu. Urcăm un pic pe jos, străbătând partea cea mai turistică înţesată cu magazinaşe şi tarabe unde se vând de toate. Luăm apoi un autobuz pentru curse interne, altfel e imposibil să ajungem la motocicletă. Microbuzul face turul oraşului, pentru că, de fapt, e o singură stradă circulară care şerpuieşte pe coasta spre mare, iar pe o parte se coboară, pe alta se urcă. Trecem razant pe lângă zidurile pe care sunt expuse farfurii pictate care se vând (chiar se vând?) pe sute de euro şi mă gândesc că în preţul exorbitant intră, poate, şi asigurarea pentru accidentele ocazionale. Curbele sunt teribil de strânse, Adi râde şi zice că suntem în Salariul groazei, filmul din ‘53 cu Yves Montand. Îmi amintesc că, parcă, şoferii din film mor cu toţii…

Cerul e înnorat, bate vântul, pe noi ne bate gîndul că pe drum, undeva, plouă cu spume. După ce punem Garmin-ul să ne indice strada spre San Felice a Cancello ne reluăm fuga pe două roţi, uitându-ne amândoi încordaţi la maşinile care vin din faţă: dacă au capotele ude, înseamnă că ne îndreptăm drept spre perdeaua de ploaie şi atunci trebuie să ne oprim şi să facem o sumedenie de acţiuni: costumele de ploaie sunt în oala din spate, pe fund, şi trebuie scoase; rucsacul care e peste oală, prins cu o plasă elastică, trebuie scos şi îmbrăcat în folia lui protectivă, să nu se ude tot ce e în el, şi-n primul rând laptopul; ghidul Michelin trebuie pus în oală, şi aşa mai departe. Ne-ar cam trebui şi 4 pungi de plastic, zice Adi, să-nfăşurăm bocancii din picioare, că materialul textil se udă uşor şi se usucă greu. Dar mai bine nu, gândesc eu, să nu ne alunece picioarele pe scările motocicletei.

Mi se face din nou sete, dar nu zic nimic. Avem la noi o sticlă, sub plasa de pe oală (cutia din spate, adică), dar nu mă hazardez să ajung la ea. Don Quijote încerca să mă convingă, de ieri dimineaţă, să beau apă din mers, dacă vreau. Deocamdată n-am ajuns la performanţa asta: pot doar să scriu, ocazional, vreun mesaj scurt pe telefon, să mă scarpin, să-mi schimb poziţia de pe o coapsă pe alta, să-mi suflec mânecile şi să-mi pun mănuşile, să-i aşez lui Adi cămaşa şi să-i scot mănuşa, să fac fotografii, să număr banii pentru plata autostrăzii… Poate că peste câteva zile o să reuşesc să-mi leg şireturile la bocanci şi să-mi fac manichiura la 90 la oră, dar să beau apă din mers, mă-ndoiesc.

La intrarea în Pompei ratăm strada ocolitoare şi ajungem să străbatem periferia oraşului, după care ne scoate printr-un şir lung de sate incredibile. Dumnezeule! Cred că o oră întreagă rătăcim printre străduţe de spaimă. Figuri lombrosiene, personaje pasoliniene, cumetre, puştoaice plimbând cărucioare urlătoare pe marginea străzii, scuterişti în şlapi câte trei pe o şa, un vânzător de midii cu un scăunel la colţul unui bloc (!), case şăndrămăluite, garaje în faţa cărora stau ciopor puştani fără căpătâi, sensuri giratorii în care toată lumea intră de-a valma… Rămân mască când văd un el şi o ea, fiecare pe câte un scuter, el cu piciorul pe scuterul ei, mergând cu 10 la oră în paralel, în faţa noastră, preţ de cel puţin un km; parcă sunt gândăceii roşii de vară care merg încârligaţi pe aleile din parc. „Adi, să nu-l dai înapoi pe Garmin la Bucureşti, că a-nceput să-mi fie drag, cu iniţiativele lui“. Parcă ar fi setat să evite toate drumurile cu mai mult de o bandă pe sens. La fiecare curbă ai senzaţia că intri în curtea cuiva: a unui Don Corleone, eventual. De 20 de km Garmin ne arată că nu ne apropiem deloc de Onofrio şi Cati, în schimb se înserează, e înnorat, sunt gunoaie şi oameni ciudaţi, suntem în favellas, vorba lui Adi: „Nevastă, hai naibii de-aici, că ne-apucă seara şi ne face careva bucuria la amândoi!“. De nu mai ştim cine salvează pe cine, adaug eu. Circumvezuviana în variantă Roberto Saviano, extrasă direct din Gomorra.

Cand intrăm în San Felice sunt felice, iar Don Quijote e uşurat. Onofrio ne pândeşte pe balcon şi vine la poartă să ne deschidă. Cât îmi scot casca, întinde mâna spre mine şi apoi şi-o bate de genunchi, într-un gest care la Maieru în Bistriţa-Năsăud s-ar traduce cu: „Tuluoaie, ni la aiasta aburcată pe ditamai mărhaia!“

Onofrio şi Cati stau într-o casă de la 1710, cu curte mare, acoperiş în trepte şi cu scări între diferitele pante şi niveluri, camere înalte şi poartă mare de lemn, la intrare. E o încântare, deşi e limpede că-i apasă faptul că, din motive de încurcături familiale, nu pot să se ocupe de casă s-o pună la punct cum ar merita. În curte stă ascunsă şi părăsită, sub o prelată prăfuită, o motocicletă Ducati din anii ’70, o frumuseţe. După un duş binemeritat noi vrem să-i scoatem la masă – e minimum cum le putem mulţumi pentru neaşteptata ospitalitate – da’ nu ne lasă. Cati a gătit ardei umpluţi cu anşoa, măsline şi pesmet, a făcut salată de vinete, a cumpărat mozzarella, avem vinul, avem şi un limoncello de casă senzaţional şi pentru nebăutorii de lichior… Aşa că seara se lungeşte cu discuţii spumoase care revin cu amuzament la sensul antropologic al lait-motivului Moglie e buoi dai paesi tuoi.