IULIAN BOLDEA, SCRISORI DESPRE UN DESTIN MEDIOCRU

Petru Cimpoeşu este unul dintre cei mai importanţi prozatori români ai ultimelor decenii. Simion Liftnicul (2001) a fost o revelaţie pentru critică, dosarul de receptare al romanului fiind impresionant. În fapt, romanele lui Cimpoeşu rescriu lumi situate la limita dintre realitate şi suprarealitate, accentul epicului fiind focalizat pe detalii insolite, dar şi pe reflexele autoreferenţialităţii, pe relieful propriei alcătuiri textuale, astfel încât tentaţia fragmentarităţii, observarea minuţioasă a fisurilor şi incongruenţelor realului sunt principiile edificării ansamblului narativ ale unui scriitor care este, cum scrie Radu G. Ţeposu, „un desăvârşit radiograf al stărilor confuze, al comportamentului latent, în care ochiul percepe degrabă semnele crizei, ale degringoladei“. Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (2001), Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006), Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite (2008) reprezintă repere importante ale epicii româneşti contemporane. Celălalt Simion (2015) exprimă racorduri şi distanţări faţă de romanul din 2001, Simion Liftnicul, prin personaje aflate sub zodia efemerului şi a precarităţii, tratate cu umor cinic, corosiv, într-un spaţiu al anonimizării, anomiei, derizoriului şi claustrării. Mecanismele, sensurile şi proiecţiile istoriei, cu releele ei subiectiv-imaginative, se constituie ca nuclee generatoare ale acestui roman în care sunt concentrate întâmplări, anecdote, puncte de convergenţă narativă, intersectări spaţio-temporale şi distorsiuni ale palierelor imaginarului, într-un permanent dialog al ficţionalităţii şi metaficţionalităţii. În Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (ediţia a doua, 2016), problema credibilităţii epicului este pasată cititorilor („orice poveste e adevărată, dar asta nu înseamnă că spune adevărul, ci doar arată calea spre el“), simulacrul de realitate fiind amorsat de prozator prin toponime (Insula Roland, Baakho, Moyntown) ce reconstituie un univers cu forme pulsatorii, eterogen, incoerent, un univers cuprinzând obsesii identitare, excrescenţe ideologice, fantasme şi stereotipii ale eternei tranziţii româneşti. Bărbaţi fără degete şi alte amintiri penibile (2019) este o carte neomogenă, cuprinzând exerciţii de stil, evocări, articole de atitudine, confesiuni, dar şi pagini narative inedite, într-un stil policrom, în care se împletesc gravitatea, ironia, parodia şi ludicul, într-un tonus degajat, decomplexat, căci paginile lui Petru Cimpoeşu sunt configurate în funcţie de un principiu al acumulării de fapte, impresii şi idei, în secvenţe diverse şi într-un stil narativ arborescent, ca ritm şi atitudine expresivă.

Recentul roman al lui Petru Cimpoeşu Scrisori către Taisia (Editura Polirom, 2021) surprinde de la început inadecvarea protagonistului la propria biografie, copilăria acestuia fiind „ceva alcătuit din reziduuri sufleteşti“, cu emoţii mai mult sau mai puţin ilicite (prima trăire a erosului „a fost a altora“), ce stau sub semnul impactului figurii paterne. Protagonistul romanului îşi cucereşte în mod gradual, de-a lungul întregii existenţe, „vocaţia pentru nefericire – nu suferinţă, ci acea nefericire mediocră care ne face şi mai nefericiţi“, între scriitori veleitari ce îşi duc traiul în ambianţa cenaclului din Vaslui, cu discuţii inepte pe teme variate (demonologie, entropie, apolinic şi dionisiac etc.), cu dispute sterile şi incoerente, dar şi cu episoade erotice insolite. Considerat de ceilalţi un „inadaptabil“, eroul se distinge printr-o revoltă mocnită, interiorizată, fără ecouri în exterior. Adrian îşi trăieşte astfel insuficienţa ontică şi inadecvarea la o lume insalubră şi alienantă, resimţind însă şi o detentă utopică spre anumite spaţii sau modalităţi compensatorii, un fel de revanşă la regimul impus al inadecvării.

Adrian Doltu, personajul central al romanului, îşi analizează meandrele propriei existenţe, episoadele din perioada totalitarismului, dar şi momentele din epoca de tranziţie postdecembristă, prin intermediul celor douăzeci şi una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite, scrisori ce sunt tot atâtea plonjări în trecutul său problematic, prin care îşi supune unui examen sever propriile laşităţi şi compromisuri, constatând că frica de a trăi intens propriile opţiuni l-a privat de şansa unui destin activ, livrându-l unei captivităţi ineluctabile. În centrul naraţiunii romaneşti se regăsesc tocmai aceste scrisori către Taisia, monolog interior al unei iubiri himerice, căci Taisia este purtătoarea unei voci halucinante a iubirii venite dintr-un trecut dilematic. Reflecţiile eroului, cu subtext polemic, pun în joc teme obsedante ale omului contemporan: predestinarea, rolul deciziilor şi al opţiunilor proprii, instinctul de supravieţuire, restituirea prin sacrificiu a identităţii etc. Simbolice sunt visele eroului, de pildă visul ce restituie relieful existenţial al tatălui său, un vis revelatoriu, ce are conformaţia realului, situându-se la graniţa dintre cotidian şi imaginar oniric: „De câte ori îl visez pe tata, ştiu că are să se schimbe vremea. Nu i-aş spune superstiţie, mai degrabă concluzia statistică a unor coincidenţe. Probabil că la originea oricărei superstiţii stă o astfel de constatare, conştientă sau nu. Observaţii adunate de-a lungul timpului m-au condus la un asemenea nivel de precizie, încât pot prevedea cu o aproximaţie mulţumitoare dacă peste o zi sau două vremea se va încălzi, va începe să plouă sau se va răci. Depinde în ce stare îl visez. Organismul meu tot mai şubred combină în aşa fel semnalele mediului ambiant, variaţii altminteri insesizabile ale umidităţii şi presiunii atmosferice, încât rezultatul e plonjarea într-un trecut reversibil, din interstiţiile căruia se ivesc imagini şi întâmplări plutind într-un timp ambiguu, ca în mersul pe o linie punctată. De fiecare dată, întâlnirea cu copia tatei e o emoţie ascuţită care loveşte direct în inima visului. Iar când mă trezesc, mi-e dor de el“.

În această imagine simbolică a percepţiei duale (aparenţă/ esenţă) se poate găsi, en abîme, individualitatea arhitecturii narative a romanului, cu subterfugii, alternări de planuri, jocuri de lumini şi de umbre, ce relevă existenţa duplicitară a „fiului tovarăşului Doltu“, care se priveşte pe sine într-o diversitate de modalităţi perceptive, atent mai ales la inadecvarea sa la lume şi la propria existenţă, căci „cei din prezent îi ţin captivi în cuşca amintirilor pe cei din trecut, iar cei din viitor, pe cei din prezent“. Pe de altă parte, personajul central al romanului e conştient de ambiguitatea structurii sale identitare, în măsura în care aceasta e alcătuită din diverse feţe, momente sau fragmente, din trecut sau din prezent, timpul trecut revendicându-se de la o eră a „uitării bine organizate“, iar viitorul având aspectul unui prezent amânat, sabotat mereu de evenimente ale trecutului. Prin toate aceste irizări ale timpului, portretul eroului este refuncţionalizat, deconstruit şi reconstruit, într-o eră a suspiciunii generalizate, în care „nu te poţi apăra de zvonuri“, iar certitudinile sunt iluzorii şi par irelevante. Romanul lui Petru Cimpoeşu se remarcă şi prin diversitatea tipologiilor umane evocate, de la cenaclişti, tatăl, tovarăşul Doltu de la „Judeţeană“, fratele vitreg, Viorel, la domnişoara Popov, cizmarul de pe strada Călugăreni etc. Recurgând la intertext, la alternanţe şi dedublări narative, Petru Cimpoeşu apelează, în naraţiunile sale, la expresivitatea autoreflexivităţii, la discursul metaliterar, într-o proză „utopic-fantezistă, în care parabola se clădeşte pe un acut simţ al realităţii iar caracterul ipotetic, detectivistic, pe efecte comice subtile şi derutante“ (Nicolae Manolescu). Ficţiunea şi metaficţiunea sunt vasele comunicante ale naraţiunilor lui Petru Cimpoeşu, într-o revelatoare scenografie a unui carnavalesc epic, întreţinută metodic, tablou al unei apocalipse vesele şi triste, cu strategii intertextuale ce relativizează registrele epicului într-un fel de tragicomedie în care personajele meditează asupra propriei condiţii paradoxale şi aleatorii.