ŞTEFAN BOLEA, CIORAN FERICIT

Cartea lui Alexandru Seres, Cioran, omul incomplet (Bucureşti: Tracus Arte, 2021), a fost la origine o teză de doctorat coordonată de Marta Petreu, susţinută în 2020 la Universitatea Babeş-Bolyai. Sub egida hamletianului words, words, words, volumul se deschide cu preceptul cioranian „Nu are niciun rost să scrii despre alţii, trebuie să scrii doar despre tine“, ce are drept corolar reflecţia din Silogismele amărăciunii: „Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul“ (p. 7). De ce scriem despre altcineva atunci? Pentru că – ne spune Cioran în Caiete – tot despre noi scriem: „Întotdeauna am citit doar pentru a găsi în trăirile altora ceva care să mi le explice pe ale mele. Trebuie să citeşti nu ca să-l înţelegi pe altul, ci ca să te înţelegi pe tine însuţi“. (p. 158) Înţelese din această perspectivă, multe din lucrările de critică literară şi interpretare filosofică sunt pseudo-autobiografii inconştiente. Ceea ce este în acelaşi timp util din punct de vedere psihologic (ne recunoaştem) şi narcisic.

În prologul intitulat Biografia unei gândiri, Seres atacă vechea problemă a sincerităţii scrierilor cioraniene, răspunzând indirect celor care ar fi dorit ca filosoful să îşi viaţa pentru că făcea deseori apologia sinuciderii înţeleasă ca expresie a libertăţii umane. „Chiar dacă el însuşi declară că «toate cărţile mele sunt autobiografice, dar cu o autobiografie mascată», opera lui Cioran nu poate fi considerată ca expresie integrală a personalităţii sale. O dată că orice confesiune este subiectivă, supusă exagerărilor de tot soiul; în al doilea rând, Cioran nu scrie decât în stările de depresie, de neagră melancolie […]. Scriind mereu doar în stările depresive, partea luminoasă a personalităţii lui Cioran este aproape cu totul absentă din cărţile sale. De aici şi acuzaţiile de nesinceritate ale multora la adresa lui, contrariaţi de neconcordanţa dintre buna sa dispoziţie cotidiană şi pesimismul scrierilor (prezumţia de bipolaritate, în sens medical, este în cazul său perfect întemeiată şi demonstrabilă)“ (pp. 10-11).

În primul rând, din punct de vedere psihiatric, diagnosticul de bipolaritate pare nimerit: aş merge puţin mai departe şi aş afirma că intensitatea febrilă (temperatura ecuatorială, pentru a-l parafraza pe Şestov) din Pe culmile disperării e psihotică. Cartea de debut a lui Cioran începe unde se termină Ecce homo. În al doilea rând, s-a încercat explicarea operei cioraniene ca tentativă de auto-psihoterapie, ceea ce nu e fals, dar ridică, totuşi, o problemă etică. E posibil ca auto-exorcizarea scriitorului născut la Răşinari să funcţioneze invers pentru cititorul nepregătit: cărţile sale ar fi atunci manuale de self-destruct, prin care novicele „inhalează“ complexe, devenind posedat de o simptomatologie funestă, ce aminteşte de epigraful shakespearian al Tratatului de descompunere: „I’ll join with black despair against my soul,/ And to myself become an enemy“. Această problemă a duşmăniei faţă de sine însuşi trimite la Baudelaire, de la care Cioran preia, potrivit lui Massimo Carloni, o „cheie decisivă“ pentru înţelegerea personalităţii sale: „oroarea şi extazul vieţii înţelese simultan“ (p. 11 n.).

Alexandru Seres pledează pentru studierea vieţii interioare a celui care a afirmat că este „doar secretarul senzaţiilor sale“: „Cioran, aşa cum ni se înfăţişează în cărţile sale, este un om incomplet; el nu poate fi înţeles pe deplin fără studierea aprofundată a biografiei sale, a celor mai importante şi definitorii momente din viaţa sa. […] biografia lui Cioran nu este foarte bogată în evenimente – cel puţin în a doua parte a vieţii sale […]. El însuşi afirmă în Caiete că este un om fără biografie, în sensul că viaţa sa nu abundă în evenimente, el nefiind un om de acţiune. Cea mai importantă parte a acestei biografii este una invizibilă […]. Este partea scufundată a aisbergului, pe care nu o întrezăresc decât cei care reuşesc să descopere numeroasele fire care leagă viaţa lui Cioran de fiecare rând pe care l-a scris“ (pp. 13-14). Biografia „invizibilă“ desluşeşte, printre altele, debutul francez al lui Cioran în revista Comoedia, circumstanţele acordării premiului Rivarol pentru Tratat, colecţia pe care a coordonat-o acesta la Plon, vacanţele sale la Dieppe, relaţiile cu prietenii români şi francezi, influenţa lui Şestov asupra Weltanschauung-ului cioranian, exerciţiul de admiraţie pentru Beckett etc.

Referindu-ne la câteva din aceste coordonate existenţiale, să amintim obiecţiile asupra Tratatului de descompunere ale lui Émile Henriot, membru al comisiei premiului Rivarol care făcea parte şi din Academia Franceză: „[…] dacă am avut dreptate să-i dăm domnului Cioran premiul Rivarol fiindcă mânuieşte bine limba noastră pentru un străin, sau dacă, dimpotrivă, în vremea lui Rivarol nu cumva i s-ar fi refuzat acest premiu, având în vedere ceea ce făcea «universalitatea limbii franceze», şi anume indisolubila fuziune între lucrul bine spus şi gândirea justă, universal valabilă. Ceea ce nu e deloc cazul acestui remarcabil şi detestabil Tratat de descompunere“. (p. 92) Am putea spune că Henriot îl acuză pe Cioran de heterologie: cu alte cuvinte, scriitorul de origine română este învinuit că nu gândeşte/ raţionează corect, că deviază de la ortologia clasicizantă a limbii franceze.

Interesantă şi „descoperirea inutilităţii filosofiei pentru cel aflat în faţa unor încercări existenţiale“ (p. 56), în contextul „cataclismului“ insomniei, „care i-a schimbat radical modul de a gândi şi perspectiva asupra lumii“ (p. 49). „În perioada aceea am înţeles, am cunoscut oribilul. Am descoperit atunci nişte adevăruri pe care n-am izbutit să le uit, oricât mi-am dat silinţa“, scria mai târziu Cioran în Caiete. Citind Noaptea din grădina Ghetsimani (1923) de Şestov, filosoful român are o adevărată „revelaţie a durerii“: „Ştim ce i-a răspuns Pascal surorii sale, care îi reproşa că nu se îngrijeşte: «Nu cunoşti neajunsurile sănătăţii şi avantajele bolii». Aceste cuvinte mi-au făcut o impresie extraordinară iar prima dată le-am întâlnit într-o carte a lui Şestov. Îmi amintesc că puţin a lipsit să scap un strigăt. Aveam şaptesprezece ani, era la biblioteca Fundaţiei Carol, la Bucureşti“ (pp. 55-56). Cotitura cioraniană din 1930 de la planul logico-filosofic la cel afectiv-existenţial aminteşte de întâlnirea prinţului Siddhartha cu bătrâneţea, boala şi moartea, pregătind cutremurul din Pe culmile disperării.

Pornind de la un exerciţiu de admiraţie „ratat“ al lui Cioran despre Beckett, ambii autori pot fi consideraţi predecesori ai filosofiei antinataliste contemporane. Primul scria în „Beckett, ou l’horeur d’être né“: „Când ai fost pătruns de dezastrul naşterii, orice aşteptare este una fără obiect … «paradisul», chintesenţă şi simbol al oricărei aşteptări, nu poate fi imaginat altfel decât în spaţiul dinaintea naşterii, dinaintea istoriei şi chiar dinaintea fiinţei.“ (p. 157 n.) Iar autorul irlandez are un argument similar în Abandoned Work: „No, I regret nothing, all I regret is having been born, dying is such a long tiresome business I always found“.

Elogiul lui Seres al vieţii cioraniene trimite uneori la remarcile lordului Wotton despre Dorian Gray: „Dintr-un anumit punct de vedere, viaţa lui Cioran este de admirat, fiind o operă de artă în sine: nu e la îndemâna oricui să petreacă aproape şase decenii, locuind în hoteluri sau stând cu chirie în inima Parisului, fără loc de muncă – ba chiar fără statut civil, căci, în lipsa cetăţeniei, paşaportul Nansen e doar o firavă acoperire a existenţei sale aproape ilicite în capitala Franţei“ (p. 138). Aici nu i se poate reproşa lui Cioran posibila ipocrizie, pentru că marginalitatea filosofiei sale se reflectă în marginalitatea existenţei sale: să trăieşti fără meserie în era Muncii! Remarcabil şi epilogul cărţii, în care autorul orădean, comentând un text din Exerciţii negative, şi-l imaginează pe Cioran „fericit“ – precum Sisif –, abdicând, folosind „cheia miraculoasă“, de la comandamentele intersubiectivităţii, refugiat într-un solipsism „care l-ar face pe Dumnezeu gelos“: „Iată-mă în sfârşit apărat împotriva chipurilor şi vocilor. Mansardă transformată în fortăreaţă, care nu va ceda niciunui asalt…“