CONSTANTIN CUBLEŞAN, „SĂ ARZI ÎNSEAMNĂ SĂ TE STINGI“

Poezia pe care o scrie Ioan T. Morar – Când plouă mă numesc alt­fel (Bucureşti: Baroque Books & Arts, 2021) – are un intens dramatism interior, alimentat de marile dileme existenţiale pe care le trăieşte febril şi le exprimă metaforic într-un discurs meditativ, interogativ mai degrabă, oscilând între certitudini şi incertitudini, între „ceea ce ştim“ şi „ceea ce nu ştim“, între „cred şi nu cred“. E, de fapt, melancolica reflexivitate ce conştientizează nesfârşita cheltuire între viaţă şi moarte: „Ca o membrană subţire/ între bine şi rău/ e viaţa mea (…) Între bine şi rău/ între naştere şi moarte/ e paradisul comparaţiilor/ credem ca şi cum/ am crede/ trăim ca şi când/ nu am mai muri“ (Ceva e altceva).

Jocul acesta al paradoxurilor, al dedublărilor fiinţiale, al regăsirii actualităţii în oglinda trecutului, dimensionează profilul propriului sine: „Mă uit în oglindă/ şi-l văd pe tata bărbierindu-se/ şi pe tatăl lui, mai departe,/ cu spuma acoperindu-i trăsăturile/ (ca un linţoliu)// şi mai departe/ în adâncul oglinzii/ văd bărbierindu-se/ un şir de bărbaţi/ pe care nu-i cunosc – străbunii mei// de la ei s-a căţărat spre mine ADN-ul/ din fiecare fir de păr pe care acum îl retez/ cu aparatul electric// o picătură de sânge/ a călătorit sute de ani/ într-o moştenire de familie/ ca să-nflorească acum pe obrazul meu/ proaspăt bărbierit/ (tot aşa cum peste sute de ani/ ceva din mine va zâmbi/ aproape imperceptibil/ în oglinda urmaşilor)// Mă bărbieresc deşi ştiu că barba/ îmi va creşte şi după aceea/ multă vreme/ în pământ“ (After shave).

Mereu aplecat asupra trăirilor proprii, rezonând la dialectica devenirilor istorice ale lumii, poetul se înfăţişează ca un contemplativ melancolic şi sentimental, asumându-şi tristeţile şi îndoielile dintotdeauna ale omenirii pe care le decantează din faptul divers, având un discurs evocator, dimensionat parabolic: „Toate corăbiile/ vin din trecut/ mătasea pentru şalul tău/ au încărcat-o acum/ o mie de ani/ printre mirodenii/ şi vase de preţ/ printre vieţi omeneşti/ care s-au stins pe drum// toate tristeţile au mai fost/ ale cuiva/ şi (asta a mai a fost scris)/ ochii noştri au privit/ mai întâi prin ochii părinţilor noştri/ ca într-un observator astronomic/ prin care/ de sute de ani/ stelele privesc spre noi“ (Întunericul e trecutul lumii).

Meditaţia se axează definitoriu pe stările contrastante, între lumină şi întuneric, între ziuă şi noapte, între bine şi rău, regăsindu-se statornic dependent de acelaşi fluid al permanenţei: „Toată viaţa m-am scăldat/ în apa aceluiaşi râu/ pe acelaşi mal/ în aceeaşi lumină// Toată viaţa m-am născut/ în aceeaşi zi (…) Între ceea ce ştii când te naşti/ şi ce înveţi/ e loc pentru toate îndoielile/ «ne scăldăm în apa aceluiaşi râu?/ suntem ce am mai fost?»“ (Când plouă mă numesc altfel). Obsedante sunt întrebările de acest fel, privitoare la propriul destin cheltuit pe faţetele existenţiale ale unei monede ce alternează implicarea în lume cu refugiul în singurătate („Ştiu ce nu vreau să ştiu:/ o monedă fierbinte/ mi se va naşte în palmă/ pe o faţă va fi chipul meu/ pe cealaltă va fi stema singurătăţii“ – Oile roşii). Neliniştea pe care o marchează această dualitate a contemplării de sine în ambianţa, în contextul colectivităţii căreia îi aparţine („ceea ce ştim nu-ncape/ în ceea ce spunem /…/ am avut de partea noastră înserarea/ ne-a lăsat să credem/ că susurul apei e chiar apa/ /mai târziu am scris:/ «susurul apei e chiar apa»/ / am stat la masă cu defectele noastre/ şi am plâns/ apoi nu am mai plâns“ – Putea fi zodie), devine coordonata esenţială a meditaţiei („lupta se dă/ între întunericul lor/ şi întunericul nostru“ – Noapte), poetul privindu-şi propriile trăiri asumate („Lumea e un imens înăuntru“) şi hamletizând asupra rostirii sale poetice („s-a spus sau nu s-a spus/ aceasta e întrebarea“) care e un soi de sacrificiu – „sângerăm cu propriile noastre cuvinte“ – în perspectiva cuprinderii în cuvânt a emoţiei clipei trăite azi şi în veşnicie sugerată prin moarte: „Eu am trăit doar jumătate de viaţă/ Cealaltă jumătate mi-a ţinut locul cald/ Sub pământ“ (Eu am trăit…), neliniştit întrebându-se referitor la receptarea cuvântului său de către cei ce-i vor urma: „şi cu tot ce am învăţat/ ce veţi face?/ rănile mele pentru cine vor înflori?“ (Aşa va veni). În acest registru grav biografic, verbul său devine testamentar: „Am purtat o făclie/ greşită/ într-un întuneric greşit/ – viaţa mea./ (mai mult nu se poate/ mai puţin nu se cuvine)/ «să arzi înseamnă să uiţi»// va veni pe neaşteptate/ ziua în care/ vor spune/ ştergându-şi o lacrimă:/ «a fost o făclie irepetabilă»/ apoi/ mă vor pomeni tot mai rar// ştiu/ am ars poticnindu-mă/ am luminat toate încăperile (…) am lăsat în urmă/ un întuneric greşit (…) «Să arzi înseamnă să te stingi»“ (Amintirea e un animal).

Poezia lui Ioan T. Morar se naşte din trăirile autentice ale emoţiei cu care se contemplă pe sine, meditând la condiţia prezenţei într-o temporalitate a perpetuării existenţiale continue, fireşti („măslinii care trec/ dintr-un veac în altul fără să ştie“), mereu întorcându-şi privirile spre un trecut mitologic, dacă vreţi, al universului („Când a venit lumina/ întunericul era deja aici/ şi/ a rămas până azi“ – De ce sunt…) pe care îl receptează sub forma unor tulburătoare întrebări şi reflecţii raportate la fiinţarea în sine a fatalităţii cunoaşterii sensului trăirii: „ştiu, deci voi muri“.

Este un poet dramatic, al derizoriului existenţial ridicat la condiţia înţelegerii sensului fatal al clipei celei repezi ce ni s-a dat, „am trăit toată viaţa/ ca un chibrit făcut să se stingă“, într-un halou de religiozitate definitoriu: „Eu şi umbra mea/ venim din religii/ diferite/ eu din templu/ ea din umbra templului“ (Negru pe alb), dedus din contraste şi alternanţe de perspectivă vizionară: „ceea ce ştim despre inimă/ moare odată cu inima/ ceea ce nu ştim hrăneşte religii/ decapitează regi tineri/ şubrezeşte imperii// viaţa mea e drumul de la rană la cicatrice“ (Inima e afară).