ANA-MARIA NEGRILĂ, CEI CE-ADUC FERICIRE

Romanul lui Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea (Humanitas, 2018), un roman al pierderii, care nu este însă simţită ca atare, dar şi al metamorfozei, al descoperirii unui nou sens al vieţii, al construirii unei noi istorii personale. „Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îţi cauţi locul în lume, ci şi despre cum poţi găsi prin naraţiune calea spre celălalt“ (Cătălin Dorian Florescu). Romanul este unul al călătoriei în sens larg: a celei iniţiatice – a copilului, apoi a tânărului în drumul lui spre maturitate –, a celei fizice, în căutarea unei lumi mai bune, dar şi a celei pe axa timpului şi istoriei, atât din trecut în prezent, cât şi din prezent în trecut. Naraţiunea cuprinde o perioadă de o sută de ani şi se întinde pe două continente, iar firele narative, care merg în paralel o mare parte din carte, ajung să se unească într-un alt moment de cotitură al istoriei moderne – 11 septembrie 2001.

În amurgul secolului al xix-lea, un băiat orfan încearcă să supravieţuiască pe Coney Island, într-un amalgam de populaţii provenite din bătrâna Europă şi într-o sărăcie ce aminteşte de romanele lui John Steinbeck (Fructele mâniei) sau Theodore Dreiser (Sora Carrie). Chibrit, bunicul unuia dintre naratori, are o mulţime de nume sau identităţi în funcţie de necesităţi, fiind unul dintr-o mulţime de orfani ce supravieţuiesc miraculos pe străzile ghetoului emigranţilor din New York, trăind de azi pe mâine din vânzarea de ziare, din mici hoţii sau învârteli. Uneori, acestea nu sunt de ajuns, şi atunci destinul li se curmă brusc, ajungând călători pe vaporul morţii, condus de Căpitan, un personaj temut a cărui viaţă este marcată de crimă.

Ghetoul nu face diferenţa între naţii, toţi locuitorii lui sunt uniţi în viaţă, dar mai ales în moarte, deoarece condiţiile în care trăiesc îi fac să caute orice mijloc să supravieţuiască, astfel încât nicio faptă nu mai e ruşinoasă dacă aduce un venit, nicio crimă nu e prea mare dacă se poate face în linişte. Părinţii şi copiii sunt uniţi de legături ce par rodul unei întâmplări, iar puţini oameni reuşesc în aceste condiţii să rămână la nivelul condiţiei lor şi să nu coboare la cea de animal. Coney Island devine astfel o frescă foarte bine zugrăvită a viciilor şi decăderii – o societate în care sărăcia, degradarea fizică şi morală oglindesc în mic ceea ce este în mare lumea începutului de sec. xx.

„După ce au dezlegat parâmele şi nava se îndepărtase de bolarzi, a început plânsetul, la început abia perceptibil şi apoi tot mai puternic. Era o jeluire irlandeză, italienească, evreiască, din zeci de gâtlejuri, care se răspândea în toate direcţiile şi se aşternea ca un văl de glasuri peste oameni, nave, râu şi pământ. Sicriele s-au mai văzut bine până când vaporul a ajuns în mijlocul râului. Când a cotit spre nord, imaginea lor s-a topit repede, devenind o unică pată albă, până când aburul a şters-o şi pe ea.“

Chibrit sau Berl, cum îşi mai spune, împrumutând numele prietenului său mort în noaptea de Anul Nou, reuşeşte să se descurce acolo unde alţii dau greş. Există însă şi o stea norocoasă ce veghează asupra lui şi care ia diferite forme, de la cea a vizitiului Gustav, la cea a pugilistului Pasquale sau a evreului Herschel. Şi el crede că astrul lui benefic este luna, pentru că, fiind fără familie, fără amintiri despre vreun cămin, este ca şi cum ar fi fost picat din lună. Pe măsură ce creşte, singurul său talent se dovedeşte vocea frumoasă cu care le vrăjeşte pe fetele aflate la ananghie şi cu care reuşeşte până la urmă să-şi facă un rost la o casă de discuri. Micul Caruso, numele pe care şi-l ia, îl ajută să îşi facă un drum în lumea vodevilului, dar perioada lui de glorie este scurtă, iar visul lui american, la fel ca al multor emigranţi, este marcat de sărăcie, boală şi moarte. Nici măcar peste două generaţii, Ray, nepotul său, nu va reuşi să-şi facă un nume şi va trăi din expediente până în momentul în care întâlnirea lui cu Elena, la umbra altei tragedii, va însemna un punct de cotitură în viaţa lui.

Alt plan narativ, ce aminteşte de scrierile lui Radu Tudoran şi Jean Bart, este cel al Elenei, o tânără născută în Delta Dunării, într-o zonă săracă, marcată de superstiţii şi promiscuitate, dar care reuşeşte să se desprindă de Leni, o mamă care nu o iubeşte, şi să îşi găsească de lucru la o frizerie în oraşul Sulina. Viaţa în Deltă este grea, supusă toanelor fluviului, iar oamenii încercă să se apere de neprevăzut apelând la două personalităţi ale locului, preotul şi doftoroaia.

În Sulina, Elena descoperă că există şi o altă lume în afara cocioabelor pescăreşti şi a braţelor Dunării, ascultă muzică americană, discută cu un bătrân al cărui fiu a emigrat în Statele Unite şi care îşi caută o soţie. De aici până la a-şi face planuri de călătorie nu este decât un pas. Pentru Elena, Statele Unite sunt un mod de a evada din mizeria vieţii – începutul călătoriei oricărui emigrant, explicând astfel şi gestul acestora de a-şi părăsi ţările în căutarea unui miracol.

Romanul are doi naratori, unul care-şi povesteşte direct experienţele, fiica Elenei, născută şi ea în Delta Dunării, tot orfană, trecând de la o familie la alta în perioada comunistă, pentru a se întoarce la maturitate, după 1989, la Sulina, unde va afla lucruri cutremurătoare despre părinţii ei, şi un altul, un narator martor, Ray, de la care aflăm povestea bunicului său, Berl. Aceste perspective şi vieţi se împletesc spre finalul romanului, iar poveştile de un secol ajung să aibă sens.

Un personaj al romanului este şi muzica. New York-ul începutului de secol se află sub semnul show-bizz-ului, al caselor de discuri, al spectacolelor de tot felul, de la cântecele interpretate de tot felul de dezmoşteniţi ai sorţii, la cele ale emigranţilor pentru care îndeplinesc funcţia unui catharsis, ajutându-i să treacă peste drama dezrădăcinării. Tot un personaj este şi fluviul, nu neapărat unul anume, ci oricare, de la Dunăre, atât şosea, cât şi casă, şi cel care oferă mijloace de subzistenţă localnicilor, la East River, un Styx, pe care Căpitanul, un Caron modern, transportă morţii spre Insula Hart. Aceste râuri ascund păcate mari, crime ce nu ţin de natura oamenilor, ci de împrejurări. Berl ajunge să omoare copii în cârdăşie cu Căpitanul, iar păcatul lui necunoscut îl apasă tot restul vieţii. Moartea iubitei sale, Giuseppina, victimă a revoluţiei industriale şi a condiţiilor precare de muncă, vine ca o pedeapsă pentru faptele comise, iar Berl, ajuns acum Paddy, îşi dedică viaţa îngrijirii fiicei lor. Sărăcia îşi pune în continuare amprenta asupra vieţii lui şi a urmaşilor lui, chiar dacă lumea se modernizează, iar nepotul Ray duce o existenţă simplă, trăind la umbra vodevilului şi aducând oamenilor fericirea, în acelaşi mod în care o făcea şi bunicul său. Ray o cunoaşte pe Elena, fiica Elenei, fiica Lenei din Deltă, tot sub semnul îndoit al morţii – pe de-o parte, femeia duce cu sine urna mamei sale, îndeplinindu-i acesteia dorinţa de a ajunge în Statele Unite, şi, pe de alta, întâlnirea celor doi are loc în momentul în care oraşul New York, îngropat în cenuşă, îşi deplânge morţii de la 11 septembrie.

Bărbatul care aduce fericirea este un roman al transformării unei lumi ce păşeşte în epoca modernă, este un roman al durerii, al dezmoşteniţilor sorţii, a morţii ce împacă/şterge totul, până la urmă, al moştenirii lăsate de fiecare generaţie celei care îi urmează. Dincolo de lupta cu viaţa, cu tarele unei naşteri nenorocoase, fiecare copil trece mai departe ceva din esenţa părinţilor săi, iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu subliniază tocmai acest lucru.