OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ

Ziua întîi (joi, 9 august 2012). O prietenă bună spunea ca am început-o cu stângul. Într-adevăr, am încălecat şi am plecat, cum stabilisem de luni de zile, dar lăsând pruncul în convalescenţă după o formă de enterită virală. Purtam după mine micul virus care m-a moleşit încă de la intrarea în Bulgaria. Asta a făcut ca prima zi, care era, oricum, gândită să fie grea, să fie şi mai grea. Am înfulecat 600 de km trecând prin România către Giurgiu – unde n-am mai făcut asigurare de sănătate pentru că nu aveam lei cash; ce atâta grijă, ce ni se poate întâmpla când pornim cu motorul la un drum de 3000 de km? – şi apoi prin Bulgaria şi intrând, în sfârşit, 40 de km în Grecia.

Ştiam că bulgarii sunt riguroşi cu normele de circulaţie, aşa că le-am respectat cu stricteţe, chiar dacă asta presupunea să trecem cu 50 la oră prin sate care păreau calamitate de nu vedeai nici coadă de şopârlă. Am remarcat că vecinii noştri au aceleaşi probleme ca noi cu îmbunătăţirea termică a apartamentelor de bloc, dar şi-o rezolvă mai aprig: cine pofteşte, îşi face reabilitarea pe apartamentul său, după care-i trage şi o vopsea de ce culoare i se arată, fără legătură cu paleta cromatică a zonei, a oraşului sau a bunului gust. Ceea ce rezultă e un lego construit din piese desperecheate, rămase de la fraţii mai mari.

Bulgaria mea, de data asta, îmi evocă Slobozia.

La intrarea în Bulgaria, vameşul prieten ne-a întrebat unde mergem şi a râs în urma noastră. La trecerea din Bulgaria în Grecia nici nu ne-au lăsat să scădem treapta de viteză, s-au uitat doar lung la motocicletă. Cred că aflaseră prin staţie, de la colegii de la graniţa precedentă, că avem drum lung şi n-au vrut să ne reţină.

Oricum, eu eram de mult atârnată de Adi şi cu capul bălăngănind peste umărul lui. Mă uitam des, prea des, la GPS, avidă să văd cum scade numărul de km rămaşi până la hotel. În copilărie, când mergeam cu Dacia galbenă 16-B-6032 botezată „Catinca“ spre mare, pe drumul vechi, bucata de şosea mărginită de plopi era o corvoadă: stăteam chinuite, eu şi soră-mea, pe bancheta din spate, cu picioarele la gură, peste canistrele cu benzină mascate cu pături: benzinăriile erau rare, iar dacă te prindea poliţia cu rezerve de benzină te amenda ori, poate, mai degrabă ţi-o rechiziţiona; oricum, riscai să pui cruce concediului. Tata fuma, iar cele două mirosuri, de benzină şi de fum de Carpaţi sau Dacia, îmi revoltau stomacul şi-mi îngreunau capul; plopii erau identici, decorul refuza să se schimbe, totul părea un decor tubular şi repetitiv din anii ’30. Atunci îmi amintesc că mă uitam la bornele de kilometraj, la fiecare în parte, ca să mă conving că într-adevăr înaintăm; şi chiar înaintam, dar chinuitor de încet. La fel ca acum, după cum îmi arăta nemilos GPS-ul de după umărul bikerului. La un moment dat, mi-am început seria de dat la boboci, care ne-a lungit drumul cu vreo două ore. Dacă n-ar fi fost groaznic, ar fi fost chiar nostim cum îmi făceam calcule, de când îl anunţam pe Adi că trebuie să oprească urgent şi până oprea efectiv, dacă apuc să-mi scot întâi ochelarii şi apoi casca, sau mai bine smulg casca cu tot cu ochelari, sau n-ar fi mai potrivit să trag tare de vizieră, sperând să strecor jetul prin ea etc.

Ultimii 40 de km, prin Grecia, au fost un iad. După care ne-am rătăcit, mânaţi de Garmin într-un sat cu zece case. În mod bizar, cineva acolo ştia oleacă de engleză şi auzise de hotelul nostru, cred, aşa că ne-a îndrumat pe drumul bun. Când am ajuns, piscina hotelului, la care ne stătuse gândul ca la El Dorado, se închisese de 15 minute. Am fi sărit gardul, cu prosopul la subsuoară, dar ne-am amintit că nu suntem în tabără la Herculane.

Am tras la hotelul Siris din localitatea Seres. N-am aflat dacă pe recepţioneră o chema cumva Saras şi mă îndoiesc că locul era finanţat de Soros; asta pentru că ridicolul nu se îngrămădeşte mereu în realitate, ci mai lasă loc şi imaginaţiei noastre să brodeze pe margine. Seara a trecut ok, singurul lucru neobişnuit fiind că Adi şi-a luat o şaorma din ceafă de porc: un non-sens cultural, dacă te gândeşti că e o reţetă făcută de mahomedanii care hulesc porcul, dar grecii sunt descurcăreţi şi inventivi şi ştiu să mulţumească clienţii.

Ziua a doua. Dar aceeaşi prietenă spunea şi că o să ne revenim pentru că suntem (încă, aproape) tineri. Şi a avut dreptate din nou. A doua zi a fost doar cu vreo 15 km mai uşoară, dar drumul cu motocicleta când eşti sănătos nu se compară cu acela cu capul bălăngănind şi cu trupul deshidratat. Asta, sigur, din punctul meu de vedere, că omul de la ghidon a fost imperturbabil şi fresh, la fel ca-n ziua precedentă. Nu prea înţeleg pe ce criterii îşi aleg viruşii victimele, dar mai bine aşa.

Am mers către zona Meteora, parcurgând o bucată de drum pe autostradă şi una printre dealuri, pe serpentine încântătoare. În zonele pustii, mirosul de salvie şi rozmarin alterna îngrijorător cu cel de hoit. Puţine maşini, multe camioane cu şoferi comportîndu-se amical şi foarte, foarte multe (hai să le zicem) troiţe: de fapt, mai degrabă nişte suporturi de lumânări cu aspect de capele mărunte sau chiar de biserici votive din frescele cunoscute de acasă, doar că tridimensionale, puse pe marginea străzii, sau chiar pe mirişte. Un popor foarte credincios şi cu ritualuri încă foarte vii, ai zice. Sigur, judecând după numărul de motociclişti fără cască (şi anume, toţi motocicliştii!), îţi dai seama că sunt şi direct cointeresaţi să facă o mică înţelegere cu Isus Pantokrator: îmi laşi capul pe umăr şi membrele intacte şi-ţi fac bisericuţă într-un par, mai mare frumuseţea, pe marginea drumului.

Am intrat în Kalampaka în crucea zilei şi am pornit-o pieptiş pe nişte străduţe care urcau spre munte, ca nişte pelerini entuziaşti. Ne-am oprit chiar sub un cataroi, am făcut poze şi am reconfigurat direcţia GPS-ului Garmin. Omul de la manşă zice c-o să-l ducă înapoi la magazin când ne întoarcem acasă, că prea dă multe rateuri într-o zi jumate. Mie nu-mi vine să cred că se poate returna un produs electronic plimbat prin Europa ca o şosetă după ce a fost obosită într-un pantof şi că criza ne-a făcut, brusc, să devenim aşa buni comercianţi.

Mergând greşit către Trikala, ne-am oprit la o terasă pe drumul între două localităţi. O tristeţe cu şase mese cu muşama, la care stăteau o grecoaică cu aspect de ţigancă din Grigorescu, cu papuci cu bridă şi basmaua legată peste urechi, un plod care lingea o îngheţată şi vreo câţiva grădinari. Evident, toată lumea cunoştea pe toată lumea şi nimeni pe noi. Am simţit curiozitatea în fiecare privire. Un chelnăr care semăna cu Charles Aznavour şi care nu rupea boacă de engleză m-a luat cu el în bodegă să-mi aleg eu ce vreau să comand. Foarte plin de solicitudine, aşa, pe muteşte. „Viens voir les comèdiens, les musiciens qui arrivent…“

După o binemeritată pauză de calmare ne-am hotărât să mai facem o încercare să găsim drumul spre mănăstiri, care ne apărea a fi foarte aproape. L-am găsit, semnalizat printr-o săgeată pe care cineva o mâzgălise cu negru. Şi a meritat. Realitatea e mult mai spectaculoasă decât fotografiile, fie ele luate de pe net sau din albumele prietenilor sau rudelor. Belvederile sunt atât de multe şi tentaţiile de căţărat pe pietroaie atât de mari, încât cu greu ajungi să te apropii de o mănăstire anume, vrăjit de întregul lor mănunchi. Sfântul Varlaam şi Marele Meteor sunt un vis dacă te apropii de ele, şi o golgotă dacă te-ncumeţi să te aburci şi să te scobori prin labirintul de trepte şi tuneluri până la altare. Un parcurs iniţiatic pe care am hotărât de comun acord să-l sărim la ora 14 într-o zi de august şi să-l amânăm pe o lună aprilie dintr-unul din anii viitori, aşa că ne-am mulţumit doar să-l filmăm.

Restul de cca 280 de km până la graniţă i-am făcut în fugă, pe şosele naţionale şi apoi pe autostradă… care e minunată, cu tuneluri de 3-4 km săpate-n munte, special ca să răcorească motocicliştii încinşi, cred. Cu vântul care ne muta de pe bandă şi cu Omul de la manşă care se-ncăpăţâna să revină pe ea. Cu acelaşi vânt fluturând prin pantaloni şi făcând ca faldurile materialului să-ţi bată şi câte zece minute pe acelaşi centimetru pătrat de picior. Cu senzaţia mea că, dacă vreun suflu mi se strecoară-n cască, capul meu o să fie ca broasca râioasă umflată romantic de Shrek pe post de balon de bâlci pentru Fiona. (Cum unde? În partea a doua din „Shrek“). Cu câteva semne de „atenţie, gheaţă“ şi „căderi de zăpadă“ care, la 40 de grade, îţi par tot atât de neverosimile ca beculeţele ce atârnau cu o lună şi jumătate înainte în centrul Brăilei, vestind Crăciunul.

Mă rog, am ajuns în Igoumenitsa şi ne-am coborât de pe autostradă direct în port – judecând după infrastructură, se vede că Grecia e demult intrată în UE – şi ne-am dus să ne luăm bilete. Apoi am dibuit drumul spre o plajă aflată la vreo 4 km, ne-am bălăcit, Adi a râs de mine când am apărut în costum de baie şi-n bocanci; şi dacă l-au văzut pe el că râde, au mustăcit şi alţii pe plajă în jurul nostru. Înainte de urcatul pe vapor, am mâncat la o terasă în port: dorada la grătar era foarte proaspătă, păcat că eu nu-mi reintrasem în forma gourmet; Omul de la manşă m-a ajutat să golesc farfuria, că deh, aşa procedează un soţ grijuliu.

Pe vapor am avut o cabină minusculă şi ne-am simţit ca la clasa a III-a pe Titanic. Desigur, am visat peste noapte că sunt prinsă într-un cutremur răvăşitor şi prelung, care despica străzile din Balta Albă, cartierul copilăriei mele. Subconştientul îmi trăgea semnale de alarmă, era semnul spaimei de spaţiul închis şi întunecat din burta navei, varianta dâmboviţeană a apocalipsei, în lipsa gheţarului ori a vreunui tsunami. Ne-am sculat prea devreme – calculând, de bună credinţă, că ora anunţată pentru sosire se referea la fusul orar al ţării unde sosea vasul, şi nu al celei de unde plecase – drept pentru care Omul din La Mancha a ieşit să bea o cafea, apoi ne-am târât, chiauni, fără să fim buni de nimic, pe punte, până la ancorare.

Grecia mea: Aznavour-ul de la terasă şi promisiunea Marelui Meteor, maşini de teren vechi părăsite la marginea câmpului, lumânărare în formă de biserică, tunelurile de 4 km, rozmarin, localităţi întregi fără un om la poartă, vânzători de fructe ieftine şi zemoase la întretăieri de drumuri, hotelul frumos şi gol din vârful dealului, damfuri ocazionale de hoit, primii leandri, şoferi şi bikeri prietenoşi, dorada la grătar şi prosoapele apretat-jerpelite pe care ni le-a adus în cabină un camerist insistent, fix la 2 noaptea.

Ziua a treia (sâmbătă, 11 august). La Brindisi, Don Quichote a inhalat în vintrea navei monoxid de carbon, vreme de 20 de minute, până să poată ieşi cu motocicleta. Am pornit ca din puşcă. Ne-am oprit ţintă la Alberobello, după ce o parte din drum am făcut-o pe drumeaguri cu un singur sens, printre câmpuri mărginite de ziduri clădite din pietre fără liant. O caracteristică a locului, la fel ca şi clădirile conice din piatră, trulli, care împânzesc zona pe o rază de 30 de km în jurul localităţii cunoscute drept „Capitale internazionale dei trulli“. Alberobello nu trebuie ratat, e fascinant să hotrocoleşti printre străduţele cu construcţii de piatră albă şi acoperiş ţuguiat cenuşiu, să bagi nasul în ele şi să dai de miniaturile cochete cu aglomerări de căsuţe, de ştergarele colorat brodate pe care le mai vezi încă în casele italieneşti unde mai trăieşte o bunică bătrână, de ceramica locală delicat pictată şi de diverse suveniruri chinezeşti pe care le găseşti şi la Bran: pulovăraşe cu lei sau cu lame zâmbitoare, spade care luminează, animăluţe cu păr lung şi ochi sticloşi etc. Foccacia e delicioasă, iar dacă mai nimereşti şi în ziua săptămânală de piaţă, ai norocul să vezi străzile pline de cumetrele locale ieşite la târguială.

După Alberobello pornim spre Matera, din nou printre dealuri; ştiu sigur că Garmin e setat să ocolească variantele de autostrăzi, dar nu credeam că se poate să ne dea doar toloacele. Oricum, aşa singuri printre ţarini e minunat, ne strângem în braţe cum se cuvine pe motocicletă, când unul e-n faţă iar celălalt e în spate, ne gândim fiecare că neam de neamul nostru n-a însorit pe aici, ne arătăm unul altuia o pârloagă, un trullo, doi măgăruşi, o vilă, un tabernacul, un măslin noduros…

Matera îi place lui Adi; dar, vorba lui, sassi – clădirile săpate în piatră, oraşul vechi construit pe marginea gravinei, adică a canionului – arată minunat de acolo, de sus, unde am parcat. Îl conving, totuşi, să coboare şi să urce pe câteva străduţe, dar soarele e fix deasupra noastră şi mi-e şi mie greu, recunosc, deşi am fost prevăzători şi ne-am pregătit de umblat prin căldură (pălărie, Don Quijote cu pantalonii suflecaţi, eu în pantaloni scurţi şi cu blugii legaţi la brâu). Ne odihnim şi facem planul de bătaie pe un parapet la marginea unui cartier, de unde se vede bine gravina şi un pâlc de găuri în stâncă, care nu se disting foarte bine de aici dar despre care ştim că sunt bisericuţe rupestre locuite de o comunitate de călugări bizantini prin secolul al VIII-lea. Îi propun să căutăm cele câteva gospodării care au fost refăcute în interior, după modelul istoric. Acum casele şi peşterile din spatele zidurilor sunt fie abandonate, fie răscumpărate şi devenite apartamenţele şic, mai ales după ce valoarea locului a fost crescută de filmările lui Mel Gibson la The Passion of Crist. Nu-l tentează ideea, un calcul sumar îi spune că tot ce cobori trebuie să urci înapoi. Ne oprim la masă într-o tavernă familială, unde mâncarea locală e simplă şi proaspătă iar ricotta – varianta italienească pentru urdă – zici că e mulsă şi închegată direct în farfurie.

Acum sunt în camera de hotel la Paestum şi s-a făcut târziu ca într-o noapte de muncă. Mâine Coasta Amalfitană, pe care trebuie s-o atacăm odihniţi, ca să nu mă cocoţ de spaimă şi încântare în cârca lui Adi precum moşul din Muc cel Mic. Iar el va fi şi mai ocupat decât mine: musai să se lase cucerit de Amalfi, de Positano…

Poate mai scriu…

(Continuare în numărul următor)