ŞTEFAN BOLEA, SUPRAREALUL

Sebastian Reichmann (n. 1947) a debutat în volum cu Geraldine (1969). A doua sa carte, Acceptarea iniţială (1971), a fost retrasă din librării în urma „Tezelor din iulie“ ­– ca urmare, autorul a emigrat şi s-a stabilit în Franţa, reinventându-se ca poet de expresie franceză. Ultimele douăzeci şi şapte de poeme din Edenul tăcerii rele. Noeme (Casa de editură Max Blecher, 2021) au fost traduse din franceză de către Anastasia Gavrilovici şi Claudiu Komartin, accentuând bilingvismul „noetului“ (poet nomad), care nu se mai simte „acasă“ în nicio limbă. Marca post-suprarealismului lui Reichmann pare sporirea ambiguizării şi un refuz al poantei, care adânceşte obscuritatea: sensul „noemelor“ nu se relevă, dar amintirea sclipirii lor ne urmăreşte din id. În Scena I, actul întâi, Reichmann ne oferă o Simfonie Nr. 0 în do minor: „Stăm şi aşteptăm nu se joacă/ nu se dansează nu se vorbeşte/ doar mersul pe scenă/ – o lecţie deja străveche –/… şi ceea ce ni se dezvăluie/ nu e decât o aparentă nuditate/ – suprafaţa corpului făcută bucăţi –/ pe o scenă mereu goală“. Scena goală aminteşte deopotrivă de teatrul absurdului şi de o secvenţă din Farmecul discret al burgheziei de Buñuel în care e montată teoria freudiană a visului. Sau poate fi o trimitere la pre-ul perpetuu al unei fiinţe care refuză să înceapă. Obsesia originii şi destrămarea inocenţei (a se vedea şi titlul volumului) revine şi în A doua Cădere: „Dacă nu sunteţi observaţi din interior/ atunci sunaţi doar sunaţi/ şi intraţi/ dacă nu intraţi aţi pierdut/ dacă nu sunaţi rămâneţi oricum/ pe facebook/ …oricum aţi pierdut/ dacă din interior nu sunteţi observaţi// aţi căzut într-un loc unde nimeni/ nu-i mai vede pe cei care cad“. Poemul aminteşte simultan de acel Verfallen (căderea în existenţa cotidiană în orizontul lui das Man) al lui Heidegger şi de parabola „În faţa legii“ a lui Kafka. Or, observarea din interior adaugă conştiinţei morale tuşele paranoide ale supraeului. Dincolo de conceptul de persona al mascaradei din Carnaval în pandemie în alb şi negru, textul lui Reichmann are reverberaţii politice: „Statistica vorbeşte: este penurie de feţe/ negre pentru măşti albe/ şi stocuri nevândute de măşti negre/ pe de altă parte// foarte rar se pot observa măşti negre/ pe feţe negre/ în timp ce feţele albe îşi împart cu de la sine/ putere măştile albe şi negre// în general feţele negre poartă măşti/ mai des decât feţele albe/ dacă ar avea de ales ar purta/ măşti de dincolo de alb şi de negru“. În acest context, aş interpreta albul şi negru nu în sensul denotativ de rasă, reţinând mai degrabă conotaţia etică de clasă. Bioagrofobiile lui Reichmann au ceva din pavor-ul somnului lucid, când aproape că accepţi realitatea coşmarului şi trauma identităţii cu agresorul: „De la cea mai fragedă vârstă/ hăituit în vis/ de animale// Fugeam/ rămânând în acelaşi timp nemişcat// La trezire nimeni nu se mira/ de tăcerea mea/ şi la fel de puţin/ de tăcerea hăituitorilor mei// De parcă se ştia că sunt/ unul de-ai lor“. Edenul tăcerii rele ne poartă în irealitatea cotidiană, în care guvernează labirintica logică a visului.