ŞTEFAN BOLEA, KREISLERIANA

Pavel Nedelcu (n. 1993) este un prozator multipremiat pentru povestirile sale la diferite concursuri literare (organizate de PEN România, revista Tribuna, cenaclul UBB/Revista Apostrof etc.) Romanul său de debut, Încotro ne îndreptăm, a primit premiul al II-lea la concursul „Primul roman“ al editurii Litera, fiind publicat aici în 2022. Mai ales prima parte a cărţii stă sub semnul lui Kafka şi Orwell (dar amintind şi de estetica expresionistă a serialului Carnivale – mă refer mai precis la simbolul voalat al Conducerii/Management). Ceva din deruta lui K., protagonistul Castelului, este preluat şi în structura personalităţii „domnului“ Franz, un agent de pază, care se zbate în hăţişurile inconştientului arhetipal reprezentat de clădirea labirintică a gării şi de propria stradă şi locuinţă.

Chiar de la început, Nedelcu se poziţionează sub orientarea distopică şi anarhică a autorului Metamorfozei: „Din spatele ochelarilor săi imenşi, bărbatul părea o insectă privind prin lentilele bombate ale unui microscop“ (p. 24). Iar figura Şefului este schiţată după modelul aforismului nietzschean protokafkian Prizonierii: „Şeful este primul care ajunge la serviciu şi ultimul care pleacă. Există zvonuri cum că ar dormi, de fapt, acolo, în biroul său, printre documente. Este atât de dedicat muncii sale de şef, încât nimeni nu l-a văzut niciodată. Alţii spun că, de fapt, Surdo-Mutul conduce afacerea, doar că, din pricina caracterului său slab, l-a inventat pe Şef pentru a intimida subordonaţii. La final, câţiva conspiraţionişti sceptici afirmă că nici Şeful nici Surdo-Mutul nu există, şi că totul ar fi o proiecţie a imaginaţiei angajaţilor, care au nevoie de o asemenea structură ierarhică pentru a fi responsabili la locul de muncă“ (p. 26). Relaţia este similară raportului dintre Conducere şi Pitic din Carnivale şi nu are numai reverberaţii politice, ci şi teologice. Ne amintim şi de dinamica dintre gardianul închisorii şi unul dintre prizonieri din aforismul menţionat: „v-aţi înşelat asupra mea până acum, nu sunt ce par a fi. Mai mult, sunt fiul gardianului închisorii şi am toată influenţa asupra lui. Pot să vă scap, vreau să vă scap. Bineînţeles, nu-i voi salva decât pe aceia dintre voi care cred că eu sunt fiul gardianului“.

Întreaga scenă din biroul şefului (domnul Franz crede că i se acordă o mărire salarială, dar de fapt este atras într-o cursă) pare tributară sapientiei kafkian-orwelliene. Iar figura gândacului, la care Nedelcu face deseori referire, este o anti-structură, o metaforă anti-sistem, o persona non grata dăunătoare, pe care „Statul“ încearcă s-o (să ne?) eradicheze. Un aspect interesant al romanului este minarea coşmarescă a principiului realităţii: de multe ori ai impresia că păşeşti în gol, că universul este lipsit de fundament. „Omul trăieşte mai mult în realitatea propriei imaginaţii decât în cea obiectivă, exterioară (dar există oare o realitate obiectivă?). Ceea ce pentru unul pare, pentru altul încă nu poate fi“ (p. 102). Acestea par tentative de „dubiu ontologic“, ca să amintim termenul lui R.D. Laing.

Prima parte din Încotro ne îndreptăm este o parabolă a acestui impas al gândacului kafkian, care, aruncat într-o lume ostilă, luptă şi împotriva propriului sine. Se citeşte destul de greu, acţiunea e lentă sau inexistentă (avem multe spiritualizări ale obiectelor, pereţi şi gloanţe personificate, care conversează cu eroul, pastişe după Mioriţa etc.). Inteligenţa şi autoironia lui Nedelcu intră în conflict cu povestea, care este inhibată sub pretextul digresiunii „rizomatice“, amintind şi de Anul trecut la Marienbad. Impresia e că prozatorul se autosabotează prin aceste divagaţii.

Partea a doua, mai limpede, stă sub semnul lui Schumann şi a manifestului estetic al psihozei din Kreisleriana. Dacă ascultăm bucata Sehr rasch, de pildă, avem şi un arhetip al bipolarităţii, şi al schizofreniei. Cu metafora disociativă, Nedelcu „rezolvă“ întregul roman, care urmează logica visului, cu deplasarea şi, mai ales, condensarea freudiană. Mai ales reflecţiile lui Nietzsche din ultima perioadă („sunt toate numele din istorie“) i se potrivesc domnului Franz, care ar putea spune: „sunt (aproape) toate personajele din roman“. Ceea ce nu e foarte departe de remarca lui Jung, care observa că foarte mulţi din eroii onirici sunt variante ale propriei structuri psihice. Un asemenea egocentrism psihanalitic pare marca domnului Franz. Ne putem întreba: ce e deranjant la această soluţie? Dacă Ion Vartic remarca într-un studiu asupra primei versiuni a Cântăreţei chele că galopul grotesc şi uşor macabru, accelerarea stranie din final, semnifică sfârşitul ficţiunii detectiviste, poate ne-am fi dorit ca şi un volum precum Încotro ne îndreptăm să transgreseze mitul cauzalităţii literare. Misterul ar fi putut să lase loc unui mister mai adânc; rezolvarea este comercială – admit acest aspect! –, dar şi puţin banală, puţin kitsch. Un autor care găseşte soluţiile problematice ar fi ţintit mai departe. Pavel Nedelcu este un autor care merită urmărit pe viitor, dar care pare încă în căutarea tonului şi a subiectului potrivit.