IULIAN BOLDEA, DESCHIDEREA CĂTRE CER

Important cleric al ortodoxiei româneşti, mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Bartolomeu (Valeriu) Anania s-a afirmat ca scriitor încă din perioada interbelică, publicând, de-a lungul timpului, volume de poezii (Geneze, 1971, Istorii agrippine, 1976, File de acatist, 1981, Anamneze, 1984, Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi, 1992), proză şi eseuri (Greul Pământului, 1982, Rotonda plopilor aprinşi, 1983, Amintirile peregrinului Apter, 1991, romanul exotic Străinii din Kipukua, 1979). Activitatea de dramaturg se concretizează în piesele Mioriţa (1966), Meşterul Manole (1968), Du-te vreme, vino, vreme! (1969), Păhărelul cu nectar (fantezie pentru copii, 1969); Steaua Zimbrului (1971) şi Poeme cu măşti (1972).

Exemplară din multe puncte de vedere, antologia Valeriu Anania, O sută şi una de poezii (antologie de versuri, prefaţă, notă biobibliografică şi selecţia reperelor critice de Diana Câmpan, Editura Academiei Române, 2021), se remarcă prin rigoare şi tact în prezentarea acelor creaţii poetice care ilustrează cu adevărat identitatea tematică şi expresivă a autorului. Legitimitatea selecţiei pe care o efectuează Diana Câmpan este indiscutabilă, iar prefaţa se distinge printr-o structurarea riguroasă şi suplă a ideilor critice, prin validitatea ideatică a demonstraţiei şi prin acurateţea construcţiei, toate acestea conducând la o interpretare justă a temelor şi expresivităţii liricii lui Valeriu Anania. Autoarea prefeţei realizează, totodată, un binevenit excurs în receptarea critică a poeziei înaltului ierarh, comentând creator cele mai importante şi autorizate exegeze care au circumscris, de-a lungul timpului, relieful acestei poezii de reală actualitate estetică. În creaţiile sale, Valeriu Anania exprimă, înainte de toate, credinţa că „nimic nu e întâmplător, pentru că totul e semnificativ“, poezia fiind, în fapt, modalitate de eliberare, de evaziune din cotidian, reverberaţie destinală şi exultanţă ascensională, cum remarca undeva Cornel Ungureanu: „Există în poeziile lui Valeriu Anania o deschidere către cer: şi în cele care îşi trag seva din colinde, din spectacolul popular, din ritualuri sau din ceremonii religioase“.

Într-o astfel de perspectivă, a spiritualizării, poezia repudiază concretitudinea profană şi recurge la verticalitate, la vizionarism, revelând semnificaţiile sacralităţii, într-un limbaj în care emoţia are revelatorii însemne liturgice, cu ascendenţă lirică ilustră, de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, la Vasile Voiculescu şi Nichifor Crainic. Cadenţele rugăciunii, expresivitatea imniforă şi acurateţea înfiorării mistice expun trăirea de dincolo de pragul suferinţei, într-o plămădire a expresiei în care litania şi evlavia se întrepătrund („În nopţi ridica-voi mâinile mele/ spre lumea de stele-a tăcerilor grele/ şi-n vrajă de taină opri-se-va vântul/ – sub flacăra rugii va geme pământul –/ (…) / în nopţi ridica-voi mâinile mele/ spre lumea de stele-a tăcerilor grele/ şi luna ţâşni-va-ntr-a zărilor grotă/ – apusul părea-va un vârf de Golgotă“, În nopţi…). Comuniunea cu înaltul face parte, astfel, dintr-un ritual al existenţei rânduite în spiritul credinţei şi al dialogului cu dumnezeirea, precum în poemul Confessio, în care cuvintele-cheie (lut, patrafir, amurg, osândă, lumină, iertare, vatră, cuvânt) capătă vibraţie ritualică şi simbolică: „Doamne, tinde-Ţi patrafirul/ peste faţa mea de lut,/ sufletu-mi neghiob şi slut/ să-l albeşti cu tibişirul/ când amurgu-şi toarce firul/ peste-un pic de gând tăcut.“ (Confessio). În acest fel, versul, cu timbrul său elegiac şi evocator, este mărturie a patosului credinţei, expresie a confesiunii ardente şi emblemă a hierofaniei, taină şi interogaţie în faţa transcendentului. Poetul, „îngenuncheat sub raza unui har“, liturghiseşte taine, descifrând cereasca voroavă „rămasă-ascunsă-n raza unui rai“: „Durerea vine-n vreme, fără vremi./ În fapt de-amurg sau aspre dimineţe/ te plămădesc în mii şi mii de feţe/ şi-n nopţi tresar când gângureşti sau gemi./ Îngenuncheat sub raza unui har/ adorm adesea liturghisindu-ţi taina/ şi-n alb stihar înveşmântându-mi haina,/ durez în tine încă un altar./ (…) / Urcând şi coborând pe fir de grai – /Minune nouă-n limba mea gângavă –/ Vei împleti cereasca-ne voroavă/ Rămasă-ascunsă-n raza unui rai“ (Versuri pentru versul meu).

În aceste cadenţe ale înfiorării sacrului, solitudinii eului „străjuite de lujere înalte“ îi răspunde ecoul plutirii şi al jertfei, al înălţării şi al căderii, în care înfrângerea şi frângerea jertfelnică reprezintă feţe ale aceleiaşi medalii („Deasupra plutirii/ e duhul plutirii./ În josul căderii/ e duhul căderii.// Înfrânge-te, îngere,/ jertfind întru frângere“ – De profundis). Exultanţa interogaţiei de sine reface, cu timbrul său reflexiv, uşor livresc, itinerariul introspectiv al vocaţiei de a fi „doar ce eşti când eşti ce vrei să fii“: „Din ţărmul mării mele mă-ndemni în toată ora/ Să intru-n valul sinei şi-adâncul să-l frământ,/ Că totdeauna scumpe ne-au fost amândurora/ Tăcuta-ne plămadă, fertilă zăcământ. (…)// Trecând prin vadul cărţii ce-am scris-o pe tăcute,/ Du viersul ei în noul făgăduit pământ,/ Şi dacă-n urmă-ţi marea se-nchide-n valuri mute,/ Mă caută prin sine-ţi, că eu acolo sunt“ (Trecere), sau: „Egal cu tine însuţi, tu sieţi te îmbii/ Să vrei să fii doar ce eşti când eşti ce vrei să fii./ O poartă ai sub ceruri mâncate de omizi./ Atât să bagi de seamă ca-n urma ta s-o-nchizi“. Taină şi singurătate, har şi meditaţie, dialog cu divinul şi rostire despre sine sunt versurile lui Valeriu Anania, poet care caută „nobleţea de-a fi singur şi dreptul la tristeţe“. Sunt versuri ce se disting prin rafinament, muzicalitate şi estompare graduală a retorismului („Suflete, te-am luat aici cu mine,/ în singurătăţile senine, / unde nu-i aproape, nici departe,/ nici fiorul gândului la moarte“, În singurătăţi).

Lumina se îmbină aici cu tentaţia mărturisirii, iar dorinţa de claritate are drept pandant paradigma eliberatoare a credinţei, cu reaşezările sale în tectonica poliedrică a lumii, relevându-se astfel tranziţia de la concretitudine la transcendenţă, de la minoratul fiinţei robite senzaţiilor la iluminarea prin credinţă: „Nici eu nu ştiu / De-s călător sau locului mă-nvolbur./ Doar ţărmurile par a-mi spune/ Şi vântul câteodată/ Că-s altceva decât durată/ Şi altceva decât pustiu“ (De-a valul). Se produce în acest fel o ieşire din timp, o depăşire a cotidianului, ce presupune deprindere cu lumina sacralităţii: „Mi-a fost a mă deprinde cu lumina/ Ca mugurele lumii: pe-ndelete./ (…) / Mi-e clipa albă. Timpul nu mai bate“ (Interludiu). E limpede că dinamica versurilor lui Valeriu Anania este transpusă în grila unui dialog cu transcendentul, eul fiind sensibil la atingerile revelatoare ale sacrului: „Toiagul tău m-atinse-n treacăt/ Cu-o tresărire peste lacăt./ De mii de ani tânjeam închis/ În stânca tulburelui vis./ Cum de-ai ştiut că-n zăcătoare/ Mă-ncinge bezna şi mă doare?/ Cum de-ai ştiut că-n mână ai/ Puterea cârjii din Sinai/ Să crăpi un munte la ţâţână/ Şi-adâncul să i-l faci fântână?“, Izvor captiv). În aşteptarea miracolului, linişte şi lumină se întrepătrund în conştiinţa poetului atras de adâncuri, de rodirile începutului şi de urnirile făcutului: „Îmi vine-un gust de miez de noapte/ Înjunghiat până-n zenit/ De şuierul aprins şi ascuţit/ Al magmelor răscoapte.// Tăiş îmi trebuie prin suflet,/ Ştiu./ Cât mai visez pe craterul meu stins/ Şi zac în iarbă, zilnic nins/ De aşteptare şi pustiu?/ Pune-ţi auzul la pământ,/ O, pune-ţi-l şi-ascultă/ Cum în adâncuri ţi se coc luminile,/ Luminile adevărate,/ Luminile strivitele,/ Luminile durutele,/ Luminile ce ard, să-ţi lămurească/ O piatră scumpă pe inel – Interludiu). Antologia din versurile lui Valeriu Anania, îngrijită de Diana Câmpan, prevăzută cu un set consistent de referinţe critice este o carte utilă şi necesară din perspectiva recuperării profilului literar al unui poet care nu s-a bucurat în ultimul timp de atenţia cuvenită a criticii literare.