ION BUZAŞI, IOSIF PERVAIN, 40 DE ANI DE LA MOARTE

Deşi, într-o vreme eram un pasionat cititor de memorialistică literară, abundenţa lor m-a făcut să am rezerve faţă de acest gen literar. Rezerva este mai ales faţă de veridicitatea unor convorbiri cu pretenţii de exactitate, ca şi cum ar fi fost înregistrate. Cu toate acestea, ele nu sunt cu totul inutile pentru istoria literară, atunci când sunt scrise cu bună credinţă şi cu dorinţa unei obiectivităţi, atâta cât este omeneşte posibilă, pentru că ajută la fixarea mai sigură a unor trăsături de portret literar.

Cu aceste gânduri introductive vreau să încerc evocarea profesorului meu Iosif Pervain, de la Filologia clujeană. De numele său, luasem cunoştinţă înainte de a ajunge student la Cluj în toamna anului 1960, din caseta redacţională a revistei „Tribuna“, unde figura printre redactori, şi, uneori semna în paginile acestei publicaţii. Prima întâlnire cu profesorul a fost în vara anului 1960, cu ocazia examenului de admitere. Deoarece erau mulţi candidaţi la admiterea la filologia clujeană în acea sesiune, erau mai multe comisii. Eu n-am nimerit la comisia prezidată de Iosif Pervain, pe atunci conferenţiar universitar, ci la al cărei preşedinte şi examinator era Gavril Scridon. L-am văzut însă cu acea ocazie pe coridoarele facultăţii şi studenţii îi şopteau numele cu un fel de teamă amestecată cu respect, vorbind despre întrebările dificile pe care le punea la examenul oral unor bieţi absolvenţi de licee provinciale, tocilari sârguincioşi ai manualelor de istoria literaturii române din perioada înfloritoare a dogmatismului ideologic, variantă în plan literar, a manualului de istorie, de tristă amintire şi celebritate al lui Mihail Roller. În anul I, pe vremea studenţiei mele, profesorul Pervain nu ţinea cursuri şi seminarii, deşi în anii trecuţi predase literatura română veche şi, într-o vreme, a fost chiar decanul Facultăţii de Filologie din Cluj. Acum literatura română veche era predată de tânărul pe atunci lector univ. Octavian Şchiau, om amabil şi îngăduitor cu învăţăceii săi. În anul II, Istoria literaturii române, cuprindea Şcoala Ardeleană, Iluminismul românesc în general şi Epoca paşoptistă. Acesta era obiectul cursului ţinut de Pervain, cu un an numeros, într-o sală mare, celebra sală 29, de la demisolul căminului de fete din curtea facultăţii. Dacă pe coridoarele facultăţii nu i-am putut reţine înfăţişarea, acum mi s-a fixat imaginea unui om de statură mijlocie, îndesat, aproape solid, cu o faţă cărnoasă, ochi negri strălucitori, poate şi pentru că contrastau cu părul alb. Deşi în acea vreme trecuse numai de 45 de ani, ni s-a părut un om bătrân, şi îl comparam cu imaginea lui Ibrăileanu, desigur autorul Adelei, mai firav şi mai uscăţiv la trup, transmisă de redactorii „Vieţii Româneşti“ din perioada ieşeană a revistei. Cursurile erau rostite (sau citite) rar, aşa încât să putem lua notiţe pentru că nu existau cursuri tipărite sau litografiate (Când au apărut astfel de cursuri ale profesorilor de la Filologia bucureşteană, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru ş.a., preţuirea mea pentru magiştrii mei clujeni a cunoscut un uşor declin). Din când în când, profesorul îşi întrerupea expunerea sau citirea textului pentru paranteze lămuritoare sau săgeţi polemice. Acestea mai ales făceau deliciul studenţilor filologi, pentru că într-adevăr Iosif Pervain era priceput la ridiculizarea adversarilor (sau închipuiţilor săi adversari literari), deşi astăzi, izbucniri de felul „această buruiană a istoriei literare româneşti“, aluzie polemică la Al. Piru ni se par facile. Prelegerile erau informate, docte, cu sumedenie de trimiteri bibliografice, cu unele nume total necunoscute pentru noi studenţii din acea vreme. Unii considerau această voluptate a citării de studii şi articole, o deformaţie profesională în continuarea direcţiei lui Gh. Bogdan-Duică, un celebru precursor al său, un fel de factologie literară, pe care cei care vedeau în studiul literaturii doar valori estetice, o considerau inutilă. Total inutilă nu era, pentru că, într-un fel de pedagogie a cercetării de istorie literară, profesorul ne sugera că orice articol, studiu, eseu sau monografie trebuie să aibă temei documentar, pe cât posibil exhaustiv. Avea o dicţie clară, accentuând unele silabe ale cuvintelor asupra cărora vroia să atragă atenţia. Nu recita versuri, deşi avea o memorie foarte bună în privinţa datelor de istorie literară, decât arareori şi atunci, fragmente de versuri care păreau atunci îndrăzneţe, aproape indecente, pentru că le rostea apăsat, cu pauze expresive. La Ţiganiada nu uita să spună despre Tandaler că „ţinea el acum a treia muiere/ Şi tot se simţea în putere“. Studenţii şopteau între ei, că aceste versuri i se potrivesc, sunt autocaracterizante. La lirica de dragoste a lui Costache Conachi, spunea pe dinafară următorul „îndemn“ adresat dorului: „Aleargă, dorule, aleargă,/ Până la mândruţa dragă/ Ridică-i de pe picioare/ Orice fel de-nvălitoare/ Şi spune-i, fără sfială,/ C-o să fac mare năvală“. Din când în când, asista şi le seminariile conduse de doamna asist. univ. Maria Protase. Seminariile se desfăşurau fie sub forma comună a dezbaterii unor teme din curs, fie, mai ales, sub forma referatului, urmat de 1-2 coreferate. De obicei şi referatele şi coreferatele îl nemulţumeau pentru că erau pline de locuri comune, de exprimări banale sau de parafrazări ale unor fragmente din studiile şi articolele de istorie literară indicate de bibliografie. Examenul de istoria literaturii române de la sfârşitul anului II era unul dificil pentru mulţi studenţi atât pentru cantitatea imensă de informaţii cât şi pentru întrebările imprevizibile pentru cei care ajungeau la oral. Printre studenţii filologi clujeni de la secţia de limba şi literatura română circula ca o axiomă, vorba că dacă treci de Pervain în anul II şi de Zaciu în anul IV, te poţi considera profesor de română. În anul III, când nu mai avea ore la noi, mergeam la cabinetul său, din când în când, şi o rugam pe asistenta sa să ne semneze aprobări, în calitate de şef de catedră, pentru consultarea unor cărţi din „fondul special“. Pare greu de crezut astăzi, că prin anii ’63, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu putea fi consultată numai cu o asemenea aprobare. În anul IV erau diverse „cursuri speciale“, care voiau să iniţieze pe virtualii cercetători: cursul Istoria presei era ţinut de profesorul Pervain. M-am înscris la acest curs unde erau puţini studenţi, nu depăşeam numărul studenţilor dintr-o grupă. Ne cunoşteam cu toţii şi profesorul ne cunoştea pe nume şi se mângâia cu gândul că unii îl vor urma în cercetarea Şcolii Ardelene sau în istoria presei româneşti. Trebuie să recunosc că, unii dintre noi, ne-am luat ca lucrări de diplomă subiecte din istoria presei, chiar dacă nu din perioada publicaţiilor predate de Pervain. Câtorva dintre studenţii săi la acest curs special ne-a dat speranţa că vom fi reţinuţi ca asistenţi. Se înfiinţaseră Institutele Pedagogice de trei ani (abreviere argotic studenţească „ipetrei“) şi Iosif Pervain ajunsese rectorul Institutului Pedagogic de 3 ani de la Oradea. După examenul de absolvire şi susţinerea lucrării de diplomă ne-a lăsat să participăm la repartizarea pe ţară, al cărei preşedinte a fost Mircea Zaciu. Am înţeles că nu vom mai fi reţinuţi asistenţi şi din această pricină i-am purtat o vreme o oarecare ranchiună. În 1965, în drum spre Blaj, unde am fost repartizat, i-am făcut o vizită la cabinetul său. M-a primit bine, m-a încurajat, spunându-mi că la Blaj voi găsi profesori-cărturari, istorici şi scriitori din generaţia interbelică, oameni de carte şi condei cu care mă voi simţi într-un mediu stimulativ intelectual. Mi-a amintit de Radu Brateş, poetul şi prietenul lui Pavel Dan, de istoricul şi geograful Ştefan Manciulea, de Nicolae Albu, istoricul învăţământului românesc din Transilvania şi un pasionat cercetător al Şcolii Ardelene. Într-adevăr, prietenia cărturărească cu aceşti dascăli a însemnat mult pentru evoluţia mea profesională şi didactică.

După terminarea facultăţii, ne vedeam mai rar, doar cu ocazia unor sesiuni de comunicări la Blaj, la care era invitat. Ţin minte două asemenea sesiuni – una consacrată comemorării a 150 de ani de la moartea lui Petru Maior şi o alta consacrată Şcolii Ardelene. Poate că avea uneori regrete că ne-a amăgit pe câţiva dintre învăţăceii săi în perspectiva unei cariere universitare. Tot din această părere de rău, cred eu, a venit şi invitaţia de a mă înscrie la doctorat. Mi-a sugerat chiar titlul tezei – Presa blăjeană, studiu şi indice bibliografic. Subiect prea vast, în stare să descurajeze pe un tânăr profesor, şi apoi destul de arid şi contabilicesc. I-am propus, nu ştiu din ce impulsuri ale inconştientului, o monografie a lui Andrei Mureşanu. La început, fără să respingă subiectul tezei şi-a exprimat neîncrederea că „poetul unei singure poezii“ ar putea oferi material pentru o teză de doctorat, deci pentru o carte. După ce i-am prezentat un plan dezvoltat al tezei, a acceptat; m-am prezentat la admitere şi pe parcursul a patru ani mi-am susţinut examenele parţiale, referatele şi mi-am redactat teza. Cu ocazia acestor întâlniri, am cunoscut un Pervain mai uman, mai înţelegător. Avea amabilitatea să mă întrebe de familie, de soţie şi de copii, de cunoscuţii săi, profesori în Blaj. Mi-a spus un adevăr în care cred tot mai mult: autorul tezei, în mod firesc trebuie să ştie despre acest subiect, mai mult decât conducătorul ştiinţific, a cărui datorie este mai ales să îndrume pe doctorand în respectarea exigenţelor ştiinţifice de investigare şi redactare. Din păcate n-am putut finaliza şi susţine teza la profesorul Pervain, pentru că în primăvara anului 1982 s-a îmbolnăvit grav. Mi-am continuat redactarea tezei avându-l ca îndrumător ştiinţific pe profesorul Gavril Scridon. Regret că nu am participat la înmormântare; colegii mei clujeni nu s-au învrednicit să mă anunţe. Am scris în revista „Vatra“ un articol – necrolog în care spuneam că a fost unul dintre magiştrii filologiei clujene care s-a bucurat de un prestigiu greu de egalat.

A scris puţin, cred că din prea mare exigenţă pentru cuvântul tipărit. Dar era un povestitor şi un cozeur fermecător. Un interviu din „Tribuna“ pe care i-l ia în anul 1976, poetul Nicolae Prelipceanu, fostul său student, surprinde exact acest paradox şi exprimă regretul că nu au fost înregistrate măcar unele din convorbirile acestea cu Pervain, care ar fi completat admirabil opera sa.

S-a adus Profesorului şi obiecţia că nu a făcut „şcoală“ – obiecţie numai în parte adevărată. Nu a făcut „şcoală“ ca Profesorul Zaciu, care în ultima parte a vieţii s-a înconjurat de discipoli şi de admiratori, antrenându-i în colaborarea la seria „Restituiri“ a Editurii Dacia. Dar şi Iosif Pervain care a iniţiat editarea masivului corpus epistolar Bariţ şi contemporanii săi din care au apărut 10 volume, a solicitat la editarea corespondenţei bariţiene, pe colaboratorii săi mai tineri de la catedră şi pe unii din foştii săi studenţi. În colaborare cu Ioan Chindriş, cel mai important continuator al său, în exegeza Şcolii Ardelene, a editat Corespondenţa lui Al. Papiu-Ilarian, lucrare importantă pentru cunoaşterea paşoptismului românesc.

O caracterizare pertinentă a istoricului literar Iosif Pervain face Marin Bucur: „A preluat de la profesorii Gh. Bogdan-Duică şi D. Popovici pasiunea Şcolii Ardelene şi va fi poate singurul cunoscător aşa cum trebuie al acestei mişcări culturale, în lumea specialiştilor de istorie literară de astăzi. Nu este un creator, un autor de cărţi, dar întotdeauna prestigiul său de istoric literar, în tradiţia şcolii clujene, a fost incontestabil“ (Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Editura Minerva, 1973, p. 479).