Jász Attila

S-a născut la 26 martie 1966 la Szőny, Ungaria. În prezent trăieşte la Tatabánya, unde este redactor-şef al revistei Új Forrás (din 2010). Este unul dintre poeţii remarcabili ai generaţiei de mijloc.

A publicat numeroase volume de poezii şi proză, dintre care amintesc: Daidaloszi napló (Jurnal dedalian, poezii, 1992); Jelzések könyve (Cartea semnelor, poezii, 1996); Miért Szicília (De ce Sicilia, poezii şi eseuri, 1998); A lebegés története (Istoria plutirii, ciclu de proze scurte, 1998); Az ellenállás formái (Forme de rezistenţă, cicluri de poeme în proză, 2000); A szökés gyakorlása (Exerciţiul evadării, poezii, 2004); Fékezés (Frânare, poezii, 2006); XANTUSiana (roman în versuri, 2007); angyalfogó (cursă pentru îngeri, poezii pentru copii, 2008); Fürdőkádból a tenger (Marea văzută din vană, eseuri, 2009); Alvó szalmakutyák (Somnoroşii câini de paie, poezii, 2010); isten bőre (pielea lui dumnezeu, poezii, 2011); naptemplom villanyfényben (biserică solară în lumina becurilor, poezii, 2011); Csendes Toll élete (Viaţa lui Pană Liniştită, proză, 2012); Belső árnyék (Umbră interioară, poezii, 2013); Szárnyas csiga (Melc înaripat, poezii, 2014); Csendes Toll utazik (Pană Liniştită călătoreşte, proze, 2015); El (Plecare, poezii, 2016); Belső angyal (Îngerul lăuntric, 2019). Laureat al prestigiosului premiu József Attila (2003).

Posibilitate (Lehetőség)

Poezie se poate scrie despre orice, dragă M., chiar şi despre cerul de deasupra satului Kapolcs şi despre cum se pune, kitsch deplin, fundal muzicii de pe scenă, despre copiii care, în ciuda orei târzii, dansează în deplină uitare de sine pe muzica revărsată fără oprelişti, pe ei nu-i pot întrece decât câinii care, în ciuda intensităţii exagerate, aşteaptă calmi ori caută ocrotire, rezemându-şi capetele de picioarele stăpânilor, poezie se poate scrie despre orice, dragă M., despre întunericul liniştitor al copacilor de pe coama muntelui, despre fâşiile de lumină de un albastru imposibil brăzdând cerul, despre întâlniri inopinate, despre stângăcia gesturilor noastre văzute în oglinda retrovizoare, dorind să atingem pe volan mâna care ne conduce spre casă, în timp ce pe banda de refugiu aşteaptă o ciută tânără.

Refracţia luminii în apa termală (Hévisszfény)

Aceste câteva cuvinte oricum le mai aştern, mă pitesc îndărătul uriaşei tuia, acolo mă ascund, nu mă văd în fotografia făcută mai jos de digul de beton al admirabilei, vechii acumulări de apă, cerul ţine loc de ilustrarea apocaliptică a unui tablou renascentist târziu, soare şi nori negri simultan, viţa sălbatică însângerează deja trunchiurile cedrilor de mlaştină de pe mal, apa termală e călduţă, aerul e răcoros, mă încântă mângâierea razelor de început de octombrie pe faţă, un codroş fâlfâie în faţa geamului de la coridor, nu-l sperie abţibildul cu silueta păsării de pradă, a învăţat şi el cum e să te scalzi în baltă pe ninsoare, cum e să pluteşti cu mişcări prudente printre fulgii de zăpadă şi nuferii de baltă.

Scorojită oglindă de perete (Kopott falitükör)

Şezi în toamna tăcută, însorită; cărunt, te gândeşti, în prima zi de advent, la Viena, la gustul cafelei imaginate într-o cafenea cu zorzoane, poate tot acolo şi-a băut şi Thomas Bernhard cafeaua zilnică, îţi aminteşti de frigul plăcut din centrul iluminat, de aroma vinului fiert cu mirodenii, de ceaunele cu mâncăruri aburinde, aici n-ai cum să fii solitar, nu contează că eşti singur, şi totuşi fugi, nu poţi sta liniştit decât pe o terasă autumnală, în soarele moleşit, în piaţa amintirilor, din difuzoare se revarsă o muzică zgomotoasă, reflectoare puternice aruncă lumini, te gândeşti că lumina naturală nu va mai fi la fel până la primăvară, strângi în căuş ceaşca fierbinte de cafea, n-o bei, încălzeşti în tine amintirea rece, doar Jeremy Irons ştia să mai facă ceva asemănător, nu în vreun film, ci la petrecerea unui cunoscut după terminarea filmărilor din Tata, în tot vacarmul acela să stai tăcut într-un colţ, cu un pahar de vin în mână, ca să nu fie singur, ostenit, trist, dar privindu-se exagerat de tandru în oglinda de perete aflată faţă-n faţă cu el.

Ultimul caiet (Az utolsó füzet)

Întotdeauna am vrut să devin şofer de autobuz pe o linie de periferie, să am un caiet gol, o cutie de metal pentru gustare, să stau, în pauze, pe bancă, să contemplu cascada, duminică dimineaţa să citesc poeziile de tinereţe ale lui William Carlos Williams, seara, sub pretextul că scoţi câinele la plimbare, să stai pe-ndelete la o halbă de bere în barul locului, să scrii poezii, vers după vers, în minte, şi să negi, dacă eşti întrebat, nu, nu sunt poet, scuze, nu-s decât un şofer de autobuz, ehei, asta-i adevărata libertate, există numai în caiet sau în film, iar restul, ca întotdeauna, nu-i decât scorneală.

Pe aripi de fluture (Lepkeszárnyon)

În timpul nopţii, în paharul de pe mica noptieră de lângă pat, s-a înecat un fluture de noapte, dar nu i-ai auzit zbaterea, zvârcolirea-n

dansul morţii, căci visai, te-ai mutat, împotriva voinţei tale, într-o limbă străină în care nu există internet, nu puteai decât să citeşti cărţi, să te ocupi de grădinărit în curtea interioară, să urmăreşti, cu ceaşca de cafea în mână, fluturii stând în echilibru pe petalele florilor, plutind de la una la alta, trăiesc, trăieşti, chiar şi în visul tău, oriunde te-ai afla, oricine ai fi: Bună dimineaţa!

Camera goală din turn (Üres toronyszoba)

Dragă Friedrich, îmbrac în cinstea ta o cămaşă albă, pantaloni scurţi din cauza căldurii, dar nu te găsesc în casă, dedesubt, în muzeul tău, documente, exemplarele princeps ale operelor tipărite, aşa cum se cuvine, urc în camera din turn, care este complet goală, nici măcar o urmă a acelei vieţi anterioare, mă uit pe fereastră şi văd cum îţi întorci, de sub părul răvăşit şi fruntea înaltă, privirea spre mine, tocmai urci într-una dintre bărcile lunguieţe şi te apuci de vâslit, simt că zâmbeşti între timp, puţin stângaci, păstrez în mine, în urma recitirii poemelor, o singură schiţă în creion, mă surprinde cât de bine îţi redă statura translucidă, nu-ţi fac totuşi semne, până aş apuca să fac vreun gest, un semn şovăitor, apa râului Neckar nu mai duce decât o bărcuţă de hârtie pe sub sălcii, o pescuiesc, nu înţeleg nimic din rândurile dispersate de apă, sunt în germană, pot descifra numai semnătura de sub cuvintele înşirate în formă de vers, Scardanelli, refac cu îndoituri energice bărcuţa de hârtie şi-i dau drumul pe apă, mă uit cu ochii mijiţi la florile scăldate de soare, la tine.

(poeme în proză din volumul Înger lăuntric)

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko