MIRCEA MOŢ, CĂPITANUL DE GARDĂ ŞI MEŞTERUL DINCĂ

În scena IX a celui de-al doilea act al piesei O noapte furtunoasă, jupân Dumitrache, „căpitanul de gardă“, pune toate încurcăturile, aşadar şi noaptea lipsită de armonie, „furtunoasă“, pe seama meşterului Dincă binagiul: „Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict“.

Pentru autorul care se considera un liric în primul rând, detaliul nu trebuie trecut cu vederea, cu atât mai mult cu cât acesta trimite la un posibil scenariu de profunzime, abil mascat de comicul piesei.

Aşadar, fără bagheta magică, meşterul Dincă declanşează o furtună ce tulbură noaptea mic-burgheză, prin simpla inversare a numărului bătut la poartă: în loc de 6 el bate 9! (În treacăt fie zis, fiecare din cele două acte ale comediei conţine exact nouă scene.).

Destinul personajelor stă sub semnul cifrei nouă aşezată la poarta casei lui jupân Dumitrache.

Relaţia dintre numerele şase şi nouă merită atenţia, cu atât mai mult ca prezenţă a acestora în cunoscuta piesă a lui Caragiale. Este ştiut că cele două numere sunt asemănătoare din punct de vedere grafic, dar opuse: „«şase» are forma secerii lunare descrescătoare (din lat. sex, pumnal, seceră), iar «nouă» are forma unei seceri lunare crescătoare, lună nouă (lat. nov-em, grecescul ennea)“ (Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere şi figuri geometrice, traducere din italiană de Cornel Nicolau, Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 111). Cele două numere „au putut fi legate de observaţiile astronomice ale oamenilor primitivi“, iar „aşa-zisele străvechi divinităţi mistice, ciclurile lunare, influenţele lor şi cultul astral vor fi avut, cu siguranţă, rolul lor în folosirea cu valoare sfântă a numerelor, mai înainte ca acestea –pierzând această valoare – să devină nişte simple elemente folositoare calculelor“ ( Ibidem, p. 112).

Ambele numere conţin un cerc, o închidere menită să germineze deschiderea altei forme circulare, rămase însă într-un incert semicerc. Şase are nostalgia deschiderii spre celest, spre o deplină armonie a întregului, în vreme ce nouă rămâne imaginea particulară a unei căderi spre pământ şi cotidian.

Pentru Nadia Julien (Le dictionnaire des symboles, Marabout, 1989), nouă este „număr impar, rău şi activ“ (p. 237). Ca număr impar, el întăreşte ideea imposibilităţii comunicării, dar şi a integrării într-o unitate. Aceeaşi autoare consideră că numărul şase, asociat lui Venus-Ishtar, desemnează „steaua războinică a dimineţii şi iubitoare în acelaşi timp ca astru al apusului“ ( p. 370).

Trecerea de la nouă la şase, în finalul piesei, schimbă condiţia personajului Rică Venturiano. Dacă la început era „bagabontul“ ori „maţe fripte“, în final personajul devine „cetăţean onorabil“, unul „d-ai noştri“, mai mult, reprezintă, sub semnul aceluiaşi număr, viitorul Ziţei.

Se cuvine să acordăm o atenţie sporită lui jupân Dumitrache atunci când se referă la conflictul declanşat prin aşezarea greşită a numărului şase la poartă. Fără această greşeală totul ar fi decurs absolut previzibil, în primul rând Rică Venturiano nu ar mai fi ajuns în altă casă şi nu ar mai fi fost ameninţat cu moartea. După cum merită toată atenţia relaţia dintre căpitanul de gardă Dumitrache şi meşterul Dincă binagiul, relaţie care trimite la un posibil nivel de profunzime al piesei caragialiene.

Într-o carte publicată în urmă cu mai bine de un deceniu, Emanuele Coccia scria despre haină ca despre un corp, adăugat corpului anatomic, haina având o funcţie evidentă: „O haină este în primul rând un corp. În orice haină facem experienţa unui corp ce nu coincide cu corpul anatomic. A ne îmbrăca înseamnă a ne completa de fiecare dată corpul nostru, a adăuga corpului nostru anatomic o masă ulterioară alcătuită din obiecte şi materiale mai disparate, al căror unic scop este cel de a ne face să părem“ (Emanuele Coccia, Viaţa sensibilă, traducere de Alex. Cistelecan, Cluj-Napoca: Tact, 2012, p.98). Funcţie ce nu exclude în ultimă instanţă ideea de alienare: „Haina este un corp transformat în propria noastră piele, este facultatea de a transforma ceea ce-i absolut impropriu în absolut propriu şi invers, de a transforma (aliena) propriul (ceea ce ne e cel mai intim) în ceea ce e absolut străin“ (Ibidem, p. 99). Şi mai scrie ceva semnificativ acelaşi Emanuele Coccia: „Haina, corpul nostru secund, se poate concretiza în orice lucru: ea nu e definită încă de o natură specifică, nici de o materie particulară. Nu trebuie să-l facă să existe pe cel care o poartă, ci să-i dea posibilitatea de a apărea ca ceva ce nu e“ (Ibidem, p.103).

Precum în cazul unor copii ce poartă uniformă (Ionel, Goe), haina militară ca un corp secund, după Coccia, este pentru jupân Dumitrache garanţia autorităţii. Om cu „ambiţ“, care mărturiseşte de câte ori are ocazia că ţine la onoarea sa de familist, căpitanul este dispus să aprobe „mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefteri“, fiindcă „nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu niciun preţ“.

În lumea piesei se insinuează o temută listă a ordinii, pe care o deţine Chiriac şi care este cunoscută de jupân Dumitrache: „n-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mâini la companie. Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă“. Mandatul de arestare este aprobat de căpitan: „Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape de gardă…“. La rândul său, ipistatul Ipingescu deţine un catastif: „Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu; e finul lui Popa Tache“. Acestora li se adaugă biletul, asociat şi el autorităţii scrisului. Este invocat de Chiriac: „A fost la el şi ieri şi astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile! (…). Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine“.

Căpitanul de gardă Dumitrache nu stabileşte doar ordinea în urbe, ci şi în propria familie. Ziţa însăşi ştie că ea, deşi liberă, nu poate să-şi aleagă un soţ, aceasta ţinând tot de autoritatea aceluiaşi căpitan: „Pardon, domnule, zic, n- am de-a face cu dumneta, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoarea ca dumneata“.

Aşa cum apare, căpitanul Dumitrache este ecoul în registru comic al autorităţii de odinioară. Negustor în primul rând, personajul este de fapt, conform dicţionarului, membru al unei unităţi compuse din voluntari care asigură paza şi liniştea într-un

oras,( Atunci când se simte ameninţată, Ziţa ameninţă cu poliţia, abia pe urmă îl cheamă pe nenea Dumitrache, ceea ce este cu totul altceva: „Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache!“

Pe de altă parte, nici meşterul nu mai are prezenţa şi puterea misterioasă a meşterului mitic, cel care, construind în alt timp, conturează o imago mundi şi dă o replică divinului. Meşterul Dincă este un meşter „binagiu“, după cum nu uită să menţioneze jupân Dumitrache. Or, după Dicţionarul explicativ al limbii române, binagiul nu este altceva decât, firesc, un constructor de binale, „clădiri în construcţie sau în reparaţie“. Cu alte cuvinte, Dincă nu este meşterul care poate oferi o creaţie, ci unul imperfect, cel care încă nu a finalizat o lucrare sau cel care o repară. El este prezent la nivelul comic al piesei exact în situaţia în care apare „autoritatea“ căpitanului de gardă civică.

„Autoritatea“ căpitanului de gardă civică se poate exercita în această situaţie asupra unui meşter supus el însuşi hazardului, cel care, absolut întâmplător, a schimbat numerele, ceea ce a făcut ca forţa unuia dintre ele („numărul nouă este comparabil cu o moarte după care urmează o nouă naştere“, scrie acelaşi Solas Boncompagni ) să tulbure armonia nopţii şi să o facă într-adevăr furtunoasă!