MIHAI BĂRBULESCU, MITUL TRAIANIC ÎN CONŞTIINŢA ROMÂNILOR

Ion Taloş, cercetător şi director al Arhivei de Folclor din Cluj, apoi profesor la Universitatea din Köln, crescut la şcoala lui Ion Muşlea, cunoaşte valoarea documentului etnologic, îl utilizează şi-l „stoarce“ de informaţie (şi recenta sa carte pe care o înfăţişăm aici e confirmarea). Dar mai ştie că opera etnologului nu se poate opri la editarea şi adnotarea vechilor colecţii de izvoare folclorice, adunate în secolele XIX şi XX. Numai prin lucrări de mare deschidere intelectuală etnologia îşi dovedeşte importanţa pentru cultura şi spiritualitatea românească, adică prin opere de felul celor cu care profesorul Ion Taloş ne-a obişnuit (Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european, „Cununia fraţilor“ şi „Nunta Soarelui“ sau incestul zădărnicit în folclorul românesc şi universal, Omul şi Leul. Studiu de antropologie culturală). De observat că în toate este prezent contextul european, căci Ion Taloş este, printre altele, un comparatist.

Recenta carte apărută la Editura Şcoala Ardeleană (Împăratul Traian şi conştiinţa romanităţii românilor. Cultura orală şi scrisă din secolele XV-XX) vine într-un moment interesant al culturii române. Pe de o parte, istoriografia românească de după 1989 s-a ferit – în numele îndepărtării de comunismul naţionalist românesc, distanţare necesară, dar astăzi deja revolută – de abordarea unei asemenea teme şi a altora, similare. Doar Ioan-Aurel Pop (care semnează şi prefaţa aceste cărţi) şi puţini alţii, iar acum Ion Taloş, au intervenit cu impulsuri noi în cercetările de gen. Primul a arătat că unii români aveau în Evul de Mijloc conştiinţa romanităţii şi latinităţii lor şi că oamenii Renaşterii veniţi din Occident au aflat acestea chiar de la români (adăugând propriile lor observaţii cu privire la asemănările limbii române cu latina şi, mai ales, cu italiana), nu invers, cum s-a crezut multă vreme (că românii au învăţat de la occidentali despre originea lor). Adică ceea ce au susţinut şi Şerban Papacostea, şi alţii, mai recent Cesare Alzati („rădăcina ideii specifice de romanitate a românilor trebuie căutată nu în modelele occidentale, ci chiar în interiorul etniei, în tradiţia şi patrimoniul cultural al acesteia“). Cât priveşte demersul lui Ion Taloş, iată-l sintetizat de prefaţatorul cărţii: „Lucrarea pune în lumină – în urma valorificării izvoarelor, a comparaţiilor şi corelaţiilor făcute temeinic şi cu metodă – că romanitatea românilor şi figura împăratului Traian (şi a regelui Decebal) din conştiinţa populară nu sunt un decalc după documentele culte şi scrise, că ele s-au perpetuat, în forme diferite, alterate, modificate şi chiar prin contagiune cu alte teme, din Antichitate până astăzi. Evident, comparaţiile judicioase ale profesorului Ion Taloş relevă influenţa literaturii culte despre romanitate asupra oralităţii şi invers, adică preluarea elementelor din folclor despre Traian şi latinitate pentru întărirea ideii conştiinţei culte privind etnogeneza românilor. Lucrurile sunt văzute deopotrivă diacronic şi sincronic, în stabilitatea şi în metamorfoza lor, încât cartea devine un tablou armonios al unei teme fundamentale pentru naşterea, devenirea şi identitatea noastră ca popor“. Pe de altă parte, traco-dacomania a ajuns la cote irespirabile; în ce măsură cartea lui Ion Taloş va fi receptată de dacopaţi e greu de apreciat, probabil nu de mulţi, dat fiind că lectura lor se rezumă la bloguri şi alte forme ale new media.

Cartea se întemeiază pe mai multe corpora: cele extrase din arhive (răspunsurile la chestionarele Odobescu, Hasdeu, Densuşianu şi Muşlea), documente istorice medievale şi moderne, texte extrase din literatura universală. Din eterogenitatea surselor cărţii, abordate în interdependenţa lor, se configurează personajul Traian polimorf, difuz, incert, semn al vechimii acestei imagini. Întrebarea fundamentală care stăruie în paginile cărţii şi dincolo de ele este: cât de vechi e acest personaj? Ea e urmată de altele: cum poate memoria colectivă să reţină un personaj istoric, cât durează memoria populară, până unde putem investiga în trecut?

Aserţiunii lui Hasdeu, potrivit căruia la români memoria lui Traian nu se învaţă la şcoală, ci se află vie în sufletul popular, trebuie totuşi să-i aducem o completare: şcoala a început să joace un rol însemnat în cultivarea unei false memorii colective tocmai în vremea sa. Astăzi istoricii, istoricii literari, etnologii, sunt de acord că „poveştile populare“ răspândite pe la sfârşitul secolului al XIX-lea despre Traian şi Dochia, fiica lui Decebal, sunt izvorâte din creaţiile unui Gh. Asachi, C. Stamati, Al. Pelimon, R. Scriban, D. Bolintineanu şi alţii, iar eventualul lor filon folcloric este slab, nesigur şi puţin răspândit. Şcoala, inclusiv şcoala primară din sat, poveştile învăţătorilor şi conferinţele intelectualilor (de pildă, ale „Astrei“) au dat acestor legende recente aura unor „moşteniri“ vechi, medievale ori chiar antice.

Le eliminăm, aşadar, pe acestea, din dosarul documentelor autentice care ne interesează în problema dezbătută în carte. Operaţiunea e strict necesară, iar exemplul pe care-l dăm în continuare dezvăluie „legende populare“ confecţionate în ultimele decenii şi false „tradiţii“. Mai ales după anul 2000, dacopaţii au invadat Sarmizegetusa („Soarele de andezit“ şi presupusul „calendar dacic“) cu ritualuri inventate ad-hoc, cu incantaţii, cu lumânări aprinse, cu spirale, cu tot tacâmul pasiunii lor izvorâtă – cică – din „religia dacilor“, din folclorul românesc, din evenimente cosmice etc. Asemenea vizitatori au ajuns apoi şi în apropiere, la punctul numit „Feţele Albe“, unde se mai văd câteva construcţii dacice. Câţiva locuitori din satele vecine sunt ghizii care povestesc, după cum relata „Adevărul de Hunedoara“ în vara anului 2015, următoarele: „În Feţele Albe era un fel de mânăstrire, cum s-ar spune în zilele noastre. Acolo erau date, de la naştere, fetele pe care dacii le hărăzeau pentru a sluji zeităţilor lor… Astfel se povesteşte la noi“ – zice un Petre. Iar o Lucreţia adaugă: „Noi spunem, potrivit tradiţiei, că numele locului vine de la fetele albe la faţă care slujeau în cetate. Aveau feţele albe pentru că nu ieşeau niciodată din acel loc, nu se arătau lumii“. Vizitatorii nu ştiu – fie că au făcut o şcoală proastă, fie că au uitat – că termenii entopici populari Faţa, Feţele, respectiv Dosul, Dosurile reflectă poziţia faţă de soare a unui loc, versantul însorit, respectiv umbrit al unui deal, iar locul numit Feţele Albe se găseşte pe coasta dinspre sud-est, însorită, a dealului Muncelul, la poalele căruia curge „Valea Albă“ sau „Pârâul Alb“, afluent de dreapta al râului Grădiştii. Este de subliniat minciuna din formulările „Astfel se povesteşte la noi“ şi „Noi spunem, potrivit tradiţiei“. Când autorul acestor rânduri, cu jumătate de secol în urmă, participa la cercetările arheologice de la Feţele Albe, mai întâi ca student, apoi ca tânăr arheolog, prin anii 1968-1973, nimeni, niciodată, nu auzise aceste „legende“. „Tradiţia“ invocată are vreo 20 de ani, scornită de nişte şmecheri pentru că asemenea poveşti vor să audă vizitatorii.

Că există influenţe dinspre cultura savantă asupra culturii orale, e de netăgăduit. „Îngemănarea dovezilor orale cu cele scrise despre latinitatea românilor“ se petrece la finalul evului mediu.Cartea subliniază, pe drept cuvânt, rolul culturii orale în definirea identităţii etnice. Mergând din aproape în aproape, tradiţia orală s-a format pe temeiul dovezilor materiale ale romanităţii, cu începuturile pe vremea lui Traian: podul, drumurile, valurile, cetăţile. Aceste apelative au apărut pe când reflectau realităţi materiale şi s-au menţinut şi după ce nicio urmă din acele realităţi nu mai subzista. Când arheologii cercetează un loc cu toponimul „Cetate“ descoperă, aproape întotdeauna, urmele unei fortificaţii, fie preistorică, fie dacică, fie romană, din care la suprafaţa terenului nu se vede nimic. Arheologii şi istoricii ştiu că drumurile romane (atât cât se păstraseră în evul mediu şi până în secolul al XIX-lea), erau menţionate în documente medievale ca „drumuri pietruite“, iar românii le-au numit „Calea lui Traian“, „Drumul bătrânilor“, „Troianul“ etc. Similar se spune în franceză (le chemin de César) sau în spaniolă (el camino de César), aşadar nil novi sub sole. E de observat că s-a perpetuat numele întemeietorului, Caesar pentru francezi, Traian pentru români (nu este cazul spaniolilor, dar Caesar a fost, la un moment dat, guvernatorul Lusitaniei). Fireşte, s-ar putea ridica întrebarea de ce nu s-a perpetuat amintirea şi vreunui alt suveran al Romei. Avem doar în sudul Olteniei legende (vechi şi acelea, căci i se transmiseseră şi lui Dimitrie Cantemir!) despre „Domnul de Rouă“ (în care unii îl văd pe Traian) şi despre „Ler împărat“ (Ler, Aurel, Aurelian împăratul sau împăratul ulterior Galerius). Or, la începutul secolului IV, când Galerius era imperator (din care „împărat“ în româneşte), sudul Olteniei era încă în Imperiul roman.

Cuvânt românesc vechi e troianul: val, şanţ cu val de pământ, uliţă, limită de moşie, de sat, în documente medievale începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea în Ţara Românească. La sfârşitul secolului al XVI-lea cuvântul e consemnat şi în Transilvania: Stephanus Zamosius (Szamosközy István) descrie drumul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa spre Apulum, pavat cu blocuri rectangulare („tota ex lapidibus in quadrum dolatis composita“), „pe care poporul – care nu se îngrijeşte de antichităţi – îl numeşte via Troiana, adică Traiana“ („Vulgus pessimus antiquitatis custos, appelat viam Troiana, Traianam intelligo“). Asemenea denumiri aşa au rămas până în secolul XIX, când J.F. Neigebaur menţiona că drumul de pe valea Oltului era numit de români, la mijlocul secolului al XIX-lea, Calea lui Traian („von Râmnic her Römerstrasse von den Walachen Kale Trajan, Trajansweg gennant wird“).

Cum se explică distribuţia geografică a elementelor comune ale legendei traianice mai ales în teritorii care n-au făcut parte din provincia romană Dacia şi care, prin urmare, n-au fost romanizate primar, de pildă în Moldova ? Chestiunea e în relaţie cu întrebarea fundamentală a apariţiei limbii române în aceleaşi zone. „Mitul lui Traian“ acolo are, probabil, aceeaşi vechime cu a limbii române, ceea ce „îl coboară“ cu multe secole. Cum se întrepătrunde cultura cultă cu cea populară, cum „colaborează“, vedem la Dimitrie Cantemir. Când Cantemir relatează, în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor“, despre luptele dintre Traian şi Decebal, ori când descrie podul de la Drobeta, o face pe baza izvoarelor scrise antice (Dio Cassius şi Plinius), pe care le citează ca orice lucrare modernă: „Şi aşe, într-acea vară, la anul de la Domnul Hristos 104 (Dion, Carte 68; Plinie, Carte 8)…“, dar când vorbeşte despre valul de pământ antic, despre Troian, îşi extrage informaţia din oralitatea epocii („Troianul, carile treace prin ţara noastră, să crede să fie de Traian făcut…“).

Curentul latinist promovat de învăţaţii transilvăneni de la începutul secolului al XIX-lea grupaţi în „Şcoala ardeleană“ a fost o reacţie la teoriile despre originea sud-dunăreană a românilor. Aflându-ne într-o vreme când despre daci nu se ştia mare lucru, obiectivul esenţial al „Şcolii Ardelene“ – în primul rând al lui Petru Maior – era dovedirea caracterului curat roman al românilor şi curat latinesc al limbii vorbite de aceştia. Românii se trag din coloniştii romani din Dacia, care s-au păstrat puri, fără vreun amestec cu băştinaşii daci – inexistenţi de altfel în provincie, fiind extirpaţi de romani; nici căsătorii mixte, între bărbaţi romani şi „mueri dache“ n-au avut loc şi numai cei care vor răul neamului românesc vorbesc despre corcirea romanilor din Dacia: „Unii pismuind strălucita viţă a românilor, carea o trag de la domnitorii a toată lumea, şi neputând ascunde acel desvălit adevăr, cum că românii se trag de la romanii pre carii împăratul romanilor Traian, învingând pre Dechebal, craiul dachilor, i-au trimis în Dachia spre moştenirea ei, ca încalete cu oare câtă ceaţă să învălească strălucirea viţei românilor, zic că romanii cei trimişi de Traian în Dachia, căsătorindu-se cu muerile dache, dintru această mestecare, feliu nou de oameni se urzi, adecă nu romani adevăraţi, ci corcituri…“ (Petru Maior).

Este evident că în vehicularea pronunţată a unor toponime de felul „Drumul lui Traian“ şcoala latinistă a avut un rol considerabil, chiar dacă sintagmele erau mult mai vechi în graiul popular. Scria Moise Nicoară în 1810 despre drumul roman din marginea Turzii (Potaissa): „Însă săltarea inimii când am sosit la Calea lui Traian părintelui nostru! Întâia rămăşiţă al noştrilor… Plecarăm de la Torda… În pratul lui Traian am ajuns. Câtă izvorâre de desfătăciune…“. Iar prat şi prat de Traian nu este o invenţie a Şcolii Ardelene ci, cum demonstrează Ion Taloş, este consemnat în Transilvania în scris deja în primul sfert al secolul al XVII-lea.

I. Călinescu stabilise cele patru mituri fundamentale ale românilor: mitul morţii (Mioriţa), al creaţiei prin jertfă (Meşterul Manole), mitul erotic (Zburătorul) şi mitul etnogenezei (Traian şi Dochia). Ion Taloş, reluând o serie de atitudini critice anterioare, respinge considerarea legendei despre Traian şi Dochia drept mit fundamental, cu atât mai puţin mit al etnogenezei românilor, căci nu îndeplineşte criteriile celorlalte trei mituri fundamentale: nu are nici vechimea, nici răspândirea statistică şi geografică necesare. Mitul etnogenezei este mitul traianic, răspândit în toate teritoriile locuite de români, cu reverberaţii în toponimie, prezent în cele mai diverse surse şi cu deplina adeziune a poporului român (deşi Traian este un cuceritor).

Pentru Ion Taloş, „Traian“ e o temă fundamentală a culturii româneşti, împăratul întemeietor al Daciei romane e prezent în mentalitatea românească încă din secolul al XV-lea, iar „mitul lui Traian“ este însuşi mitul etnogenezei românilor. Unele documente din secolul al XIX-lea confirmă ceea ce atestă sursele din secolele XV şi XVI. Prin 1532-1534 Francesco Della Valle aude la Mânăstirea Dealu, din gura călugărilor români, despre Traian şi cucerirea Daciei. Latinitatea românilor nu izvorăşte din „Şcoala Ardeleană“, iar conştiinţa romanităţii românilor, „în elementele ei esenţiale“ – spune autorul cărţii – a existat neîntrerupt încă din Antichitate, prezentă în patrimoniul lor cultural. Această carte fundamentală a literaturii etnologice româneşti deschide, şi bine face, un nou drum de reflecţie teoretică.