ION POP, MARIAN PAPAHAGI CĂTRE ION POP

Scrisori regăsite (III)

 

 

9.

 

Cluj, 3 nov. 73

Dragă Jean,

 

Veştile rele trebuie distilate cât mai mult cu putinţă, iar cele bune trebuie date dintr-odată. Aşa că află că Echinox a câştigat partida. Am fost anunţat printr-un telefon de la C[omitetul] E[xecutiv] UASCR că s-a aprobat păstrarea titlului şi profilului revistei. Suntem singura gazetă studenţească în această situaţie. Altele, care n-au dispărut, şi-au schimbat titlul sau titlul şi profilul.

Vestea asta bună nu ne-a dat la cap. Mă bucur însă că circumstanţele sunt favorabile, dincolo de orice. Numărul 9 a apărut pe piaţă şi cred că acum nu vor mai fi piedici în a se scrie despre el, 10 e în fază de corectura a doua (deşi vreo câteva materiale lipsesc, iar 11 a fost predat în tipografie, deşi şi din el lipsesc materiale. Am programat şi 12, care e cel aniversar. Ţie îţi revine sarcina şi să dai una-două poezii. Dacă vrei să sporeşti contribuţia şi cu un articol (până în 5-6 pagini), eşti mai mult decât bine-venit. Numărul va fi mozaicat, dar îi va cuprinde, sper, pe toţi echinoxiştii. Am aproape certitudinea că vor vrea toţi să fie prezenţi în numărul care aniversează 5 ani de la apariţia revistei cu primul ei număr.

În rest, lucrurile nu sunt foarte deosebite. Sunt şi câteva veşti rele, una îl priveşte pe Nic Oprea, care e iar fără slujbă. Cred că ţi-a scris el.

A plecat şi Doru Vartic în RDG; n-a scris încă, deşi ar cam fi scadent. Încep de pe acum să mă gândesc cum să rezolv perioada martie-iulie, când nu voi fi acasă (plec la armată). Cred că soluţia va fi următoarea: voi lăsa planificarea tuturor numerelor de pe parcurs, iar Eugen se va ocupa din afară de strunirea gazetei. Băieţii nu vor avea nimic împotrivă.

Ce să-ţi mai spun despre mine? Sunt foarte ocupat, căci am cam 14 ore pe săptămână şi Echinox îmi ia multă vreme. Urmează să dau primul examen la doctorat prin decembrie, al doilea în februarie, şi până în martie aş vrea să-mi predau şi referatele. În rest, obişnuitele colaboraţiuni la gazetele locale, spre reîntregirea bugetului.

À propos de gazete, situaţia nu e clară. Nu se ştie care se vor desfiinţa şi care vor rămâne. Steaua va redeveni lunară, pare cert. A circulat şi zvonul că revistele nu vor mai plăti onorarii, dar a fost în parte alarmă falsă; se pare că măsura îi priveşte doar pe membrii redacţiilor.

Şi cam asta ar fi. Nu mai am alte noutăţi şi, din păcate, peste puţin trebuie să ies în oraş. Îţi voi scrie eu mai des, fiindcă văd că tu nu prea ai timp. Dl. Zaciu aşteaptă şi el veşti de la tine. Mi-a povestit că i-ai dat un telefon din Paris şi m-am distrat grozav de felul cum te-ai manifestat. Şi cu asta termin, nu înainte însă de a-ţi aminti că materialele tale ar trebui să ne ajungă cel mai târziu până la data de 25 noiembrie. Străduieşte-te să fii punctual. Şi nu uita că, deşi înţeleg multele treburi pe care le ai, din când în când trebuie să scrii totuşi şi câte o scrisoare, căci am trecut de vîrsta când colecţionam vederi.

Te îmbrăţişez cu toată prietenia,

Marian.

 

P.S. Vezi verso.

 

P.S. O întârziere se dovedeşte, în sfârşit, salutară, Sunt la dl. Zaciu şi discutăm de volumul tău^[1], a cărui alcătuire s-a decis tot aici. Prin conciliabul am constatat că nu ajung 120 de pagini (adună totalul a ceea ce ai lăsat). Ergo

1. Mai ai ceva?
2. Te gândeai să mai scrii ceva?
3. Dacă ai articole despre nepoeţi români, spune-ne unde se află (aprox[imativ]) şi dacă eşti de acord să întregim volumul!
4. Dacă nu şi nu, ce să facem?
5. Titlul? P[entru] plan, comunică deci titlul urgent (necesar pentru anchetare şi plan şi contract).

Marian.

 

„P.P.S. [Scris de Eugen Uricaru]

Dr[agă] Jean, Execută ce ţi se cere la P.S. şi te facem autor.

Eugen.

Cluj, 9 nov. 1973.

 

10.

 

Cluj, 4.07.74

 

Dragă Jean,

Profit de plecarea Doinei^[2] pentru a-ţi scrie câteva rânduri. Din păcate, noi am corespondat foarte puţin anul ăsta, mai ales din „vina“ mea (ştii bine că nu pot să scriu în această perioadă). Deocamdată am fost prin Cluj pentru câteva zile (spun „am fost“, fiindcă plec peste câteva ore) şi m-am mai deconectat puţin. Cred că noi ne vom vedea prin a doua jumătate a lunii septembrie, când ştiu că vei fi aici.

Alaltăieri am fost pe la Dl. Zaciu cu Marcel, Eugen, Petre şi am mai vorbit de una şi de alta, ca-n vremurile bune.

Noutăţi: după foarte mari dificultăţi a ieşit un Echinox gigantic (60 de pagini) pe care ţi-l şi aduce Doina. Nr. 4 iese în vreo zece zile, iar de la 5 încolo avem 12 pagini lunar. Profilul s-a păstrat integral. Urmează să vedem ca din toamnă să scoatem în 16 pagini, ceea ce ar fi o apropiere de normal. Am promisiuni importante în acest sens, dar deocamdată nu se poate face mai mult.

Repartiţii: foarte rău. Băieţii care puteau fi opriţi la Universitate n-au fost opriţi, căci un decret-lege ieşit de curând obligă pe toţi absolvenţii să facă întâi stagiul la ţară. Ceilalţi, care încotro, de ţi-e mai mare jalea. Poate vei afla mai detailat de la ei pe unde sunt.

Să trec acum la scrisoarea scrisă lui taică-meu. El n-a răspuns, aşteptând să vin eu. Eşti foarte drăguţ, însă cheltuielile sunt exagerat de mari şi nici nu mi-ar trece prin cap să te rog să depăşeşti 15-20 de franci pentru chiulasa aia. Te rog totuşi ceva: în măsura în care crezi că e posibil (ca timp). Tu te-ai interesat, bineînţeles, la un magazin; dacă ţi-ai face puţin timp să mergi la un cimitir de maşini care vinde şi piese disparate, uzate dar încă bune, cred că ai găsi acolo piesa respectivă pentru maximum 20 de franci. Şi atunci, în acest caz ar merita luată, bineînţeles, dacă ai dispune de sus-amintita sumă. Te rog deci ca, numai în cazul în care ai timp, să mergi la un asemenea cimitir şi, dacă găseşti piesa, să-i scrii lui taică-meu, inclusiv preţul. El îţi va da apoi toate detaliile necesare. Îţi mulţumesc, în orice caz, pentru ajutor.

Ce să-ţi spun în rest: am o mulţime de planuri pentru când mă reîntorc la Cluj, dar şi o mulţime de treabă de făcut. Se pare că din toamnă va trebui să ţin o sumedenie de ore, mai ales că d[oam]na

Lascu s-a pensionat şi nu are cine să ţină cursul de literatură italiană. În plus, am examenele la doctorat, diverse proiecte publicistico-editoriale etc. Numai să mă ţină băierile să le fac pe toate.

O să închei aici, pentru că vreau să ajung până la voi să dau Doinei scrisoarea. Vor mai trece nişte luni, cel mult nişte ani, şi vom fi din nou toţi la un loc, şi atunci o să vedem ce proiecte măreţe mai putem pune la cale. Deocamdată tu foloseşte fiecare clipă pe care o ai (ţi-o spun prin prisma dublei experienţe a sejurului à l’étranger şi a întorsului acasă după acest sejur). Mai ales citeşte şi fişează pe idei concrete, pe care să le pui în practică după ce revii. Scuză-mă că-ţi dau „sfaturi“!!!

Şi cam atât. Te îmbrăţişez cu nesmintită prietenie, al tău

Marian.

 

11.

 

Cluj, 25 I. 75

 

Dragă Jean,

Răspunsul meu la epistola pe care mi-ai trimis-o cu oarecare vreme în urmă vine abia acum. De fapt, aşteptam ca Gusti^[3] să plece mai devreme, dar i s-a tot amânat plecarea, drept care am amânat şi eu să-ţi scriu.

Veştile pe care ţi le dau sunt destul de succinte, de altfel cred că eşti la curent cu ceea ce mai e pe la Cluj, din scrisorile d[omnu]lui profesor Zaciu. Cel mult să-ţi spun câte ceva despre revistă. De când am venit din armată, ne luptăm toţi să aducem revista la zi. Zilele astea apare 11-12/74, 1-2 e deja la tipar, iar 3 e în parte strâns, urmând să apară, sper, la timp (adică pe la finele lui martie). Băieţii s-au rodat ceva mai mult, li s-a dezlegat şi mâna la scris, ceea ce e fără îndoială îmbucurător. E cazul să ieşim în lume cu ei: cele vreo două sau trei ocazii de până acum au fost destul de concludente. Merge şi cenaclul, mai bine decât mă aşteptam; dar toate la un loc îmi iau o grămadă de vreme. Aş vrea să predau şi eu un volum în primăvară, mai am şi doctoratul, ca să nu mai vorbesc de problemele personale, care sunt mai numeroase şi mai nerezolvabile ca niciodată.

Ultimele evenimente „scriitoriceşti“ ţi le va povesti neîndoios Gusti, şi mult mai pe îndelete decât aş putea s-o fac eu în scris. Vă invidiez pe amândoi, gândindu-mă că vă veţi preumbla în tihnă acolo pe unde, în urmă cu 2-3 ani eu alergam, terorizat de ideea că nu voi apuca să văd tot ceea ce îmi propusesem. Dacă lui Gusti nu-i trece prin minte să-ţi spună să-l ajuţi în privinţa dormitului/mâncatului, sper să-ţi treacă ţie. Cu vechea (deşi modesta) mea experienţă pariziană, ţi-aş sugera să-i propui niscai bilete de masă în Cité Univ[ersitaire] sau la Jussieu şi să-i găseşti un pat nu la pensiuni sau mai ştiu eu unde, ci chiar în vreunul din „hotelurile“ studenţeşti ce te înconjoară în Cité U. (eu am stat f.f. bine & ieftin la Maison de Norvège.) Dacă nu se poate, un sac de dormit se găseşte oricând şi are, în fond, şi farmecul său.

Cum noutăţile mele pot să pălească oricînd în faţa alor tale, nu te zgârci, rogu-te, a mi le da. Promit – dacă mă mai poţi crede – să devin (fie chiar şi în ceasul al doisprezecelea!) un harnic corespondent. Înduplecă-te deci şi scrie!

Te îmbrăţişez cu prietenia de totdeauna,

Marian.

 

P.S. De o anume rugăminte, ce nu e doar a mea ci şi a lui taică-meu, îţi va spune Gusti. Eu te rog să nu te superi pentru ea şi îţi mulţumesc din toată inima de se va putea face,

Marian.

12.

 

Cluj, 10 IV. 75

 

Dragă Jean,

Frumoasa ta scrisoare era exact impulsul de care aveam nevoie pentru a rupe apăsătoarea tăcere din ultima vreme. M-am bucurat foarte mult să pot în sfârşit să citesc o scrisoare ce-mi era adresată, şi chiar reproşurile pe deplin îndreptăţite pe care mi le faci mi-au făcut foarte bine. De fapt aş vrea să ştii că în lunile care au trecut ai fost un atât de frecvent subiect în discuţiile cu băieţii de la redacţie sau cu dl. profesor Zaciu, încât n-aş fi spus că ai plecat de câţiva ani, ci doar de câteva zile.

S-o iau de la început, însă, şi să umplu „golul de informaţii“ de până acum. Şi voi începe cu revista, care probabil te interesează în primul rând. Cum ştii, la întoarcerea mea din armată situaţia era cam ciudată: apăruseră abia două numere, 1-2-3 şi 4, plus suplimentul. Îţi poţi imagina cât de greu a fost să scoatem 5, 6, 7, 8, 9, 10 şi 11-12 (apărute toate), cu atât mai mult cu cât echipa de băieţi, deşi formată din oameni talentaţi, nu cunoştea încă mecanismele necesare. Când credeam că voi izbuti să reduc handicapul, o seamă de alte impedimente, de toate ordinele, au apărut. În momentul de faţă am predat deja în tipografie numărul 4-5, fără ca 1-2 şi 3 să fi apărut încă. De fapt, vechile tare echinoxiste (întârzierea materialelor, orgoliile prea timpuriu născute etc.) au dus în această stare de lucruri, şi te asigur că a trebuit să lupt cu multe greutăţi pentru a ajunge la situaţia de azi care, deşi nu e prea roză, e un început de rezolvare. Căci 1-2 apare totuşi săptămâna viitoare, 3 este corectat deja, iar 4-5, să ştiu că nu mai dorm o noapte, va apărea până la sfârşitul lui mai, adică la zi. Între timp au apărut iar vechi discuţii, vechi probleme, şi de fiecare dată a trebuit să fac faţă, restabilind totuşi Echinox-ului un loc ferm. De fapt, revista e în continuare considerată cea mai bună de către foarte multă lume, Manolescu a scris foarte elogios desptre tinerii critici (în parte necunoscuţi ţie), afirmaţi în revistă, iar câteva analize avute la toate nivelele, aprecierile rostite (de către îndreptăţitele s-o facă foruri tutelare) au fost favorabile, şi aceasta în condiţiile în care un echilibru de veche sorginte echinoxistă era tot mai greu de ţinut câtă vreme exigenţele exprimate faţă de materiale creşteau!). Cu ştiinţa ta hermeneutică vei fi putând să înţelegi natura acestor dificultăţi. Din fericire, statutul „rev[istă] stud[enţească] de cultură“ e un bun ferm şi câştigat, nimeni nu se mai leagă de el. În aceste condiţii, m-am apucat acum de lucru cu oamenii, ca să-i dinamizez puţin. Eu sunt puţin repezit şi, atunci când găsesc vreun băiat mai lent (nu neapărat leneş) mă enervez şi mai strig, dar cred că s-au obişnuit cu asta.

Am avut şi câteva probleme. Iată: Ioan Buduca, imediat ce mi-am

reluat drumurile echinoxiste, după revenirea din armată, mi-a spus că el trece la revista Napoca universitară, spunând că i se potriveşte mai bine. Ne-am despărţit fără supărare, deşi pierdusem un băiat bun. Pe la începutul acestui an, Virgil Suciu a scris o cronică absolut zeflemisitoare la adresa lui Marino, pe aceeaşi pagină pe care era o cronică elogioasă la dl. Zaciu – îţi dai seama cum ar fi interpretat „criticul ideilor literare“ o recenzie foarte de sus (chiar batjocoritoare!) din care nu rezultă decât că fundamentul însuşi al d-sale e lipsit de valoare. I-am cerut lui Suciu să atenueze cronica şi s-o scrie cu respect, chiar dacă se desprinde de anumite idei şi nu le acceptă. N-a vrut. Atunci i-am scos cronica: cred că tu ai fi procedat la fel, cu atât mai mult cu cât cronica era efectiv nedreaptă. M-a uluit că-i lipsea acestui băiat deştept care e în fond Suciu acel dram de solidaritate cu soarte unei reviste. A vrut să înţeleagă probabil doar un fel de dorinţă de-a mea de-a nu mă „strica“ cu Marino, deşi efectiv nu-i ceream o critică apologetică. M-a supărat apoi acest brusc „principialism“ (ce cuvânt!) la aceeaşi persoană care scrisese un articol mult mai elogios despre… Oarcăsu. La acest punct, n-am mai avut ce face; rezultatul: am mai pierdut un redactor. În fine, al treilea caz: Virgil Podoabă, unul din băieţii pe care eu îi adusesem în redacţie, fiind de serviciu în tipografie, a lăsat să  fie tipărită pagina I cu greşeli grosolane. Am avut noroc că am sosit la tipografie la timp: am oprit tiparul, am solicitat pe diverse căi altă hârtie, am retipărit pagina. Furios apoi pe tâmpenia redactorului în cauză, i-am trimis vorbă să mă ocolească câteva zile, până îmi trece furia. Rezultat: n-a mai dat pe la redacţie. La acest punct, vei spune: ăsta îi lasă să-i fugă unul după altul toţi redactorii. Voi continua însă, şi-mi vei da dreptate. Buun! Va să zică se observa tot mai mult o doză ridicată de înfumurare şi un nemăsurat orgoliu la junii echinoxişti, care se manifestă prin intoleranţă totală faţă de orice observaţie. Ajunsesem, din cauza prea marii mele familiarităţi cu ei, să mă lupt (chiar pentru fiecare modificare de formulare gramaticală a unei fraze pe care trebuia s-o fac). Dându-mi seama că în felul acesta se va ajunge la o debandadă totală, am reluat stilul „drastic“. De la bun început s-au văzut rezultatele: în primul rând l-am promovat la cronica literară pe Gh. Perian, care e, după mine cel puţin, la fel de talentat ca Marcoş, (de altfel, l-a remarcat şi Manolescu). Un bun câştigat: junii au văzut că se poate merge înainte. Apoi, amicul Podoabă, văzând că nu mai aleargă nimeni după el să revină…, a revenit singur şi ultraspăşit. Abia aşteaptă să-i adresez cuvântul, ca să fie de acord cu mine! (Sper că nu-ţi vei închipui că asta vreau). S-a strâns 4-5 într-un ritm record, dar eu am tot ţipat în dreapta şi-n stânga că redactorii echipei actuale nu-s buni de nimic. Între timp am şi împărţit beneficii: ca preşedinte de juriu, i-am dat premiul I de poezie lui Ioan Moldovan şi Augustin Pop, care amândoi promit mult. Cu timp în urmă am contribuit la lansarea în cenaclul „Amfiteatrul Artelor“ şi-n revista Amfiteatru a lui Ioan Moldovan. Mai mult: i-am solicitat pe toţi cu materiale pentru a le trimite altor reviste, şi cred că asta i-a impulsionat puţin. În plus, am adus o echipă de tineri de anul I, care sunt „armata de rezervă“ şi memento pentru redactorii „en titre“: cum unul nu se dovedeşte la înălţime, trei sunt gata să-i ia locul (asta s-a înţeles tacit, eu n-am spus-o pe faţă). Cred că s-a creat o oarcare emulaţie: junii din anii mici aduc materiale la timp şi acceptă orice observaţie, fac treabă. Ca să nu se lase mai prejos, s-au pus în mişcare şi cei mai vârstnici. Cred că mecanismul funcţionează. O anumită înţelepciune – destul de amară – am dobândit şi eu: prea vădita prietenie (pe care oricum o am pentru băieţii de la Echinox) etc. n-a făcut cât ţipetele, aerul veşnic încruntat şi zgârcenia în aprecieri. Când un articol e foarte bun, spun că merge, când e foarte prost, zic că e execrabil. De când conduc revista cu mână forte, treaba merge mai bine. Să fie într-un ceas bun!

Cine sunt actualii redactori: întâi, e veteranul Mircea Copil; apoi harnicul administrator Ştefan Hortobagy, redactor nepublicist; apoi: Ioan Moldovan, viitorul secretar de redacţie, Augustin Pop, Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, Ion Cristofor; fireşte, Codoban şi Muscă (promovat redactor şef adjunct), Dan Şirneanu, critic. L-am uitat pe Ştefan Borbély, care e poate cel mai profund şi mai adânc din garda mai vârstnică, deşi mai dificil ca om (cu el, atitudinea mea a fost mult mai elastică: când, mai de mult, mi-a spus că redacţia îi răpeşte prea mult timp, i-am dat un „concediu“ de 2 luni, după care a revenit singur şi e cel mai punctual în toate). Cam ăştia sunt cei pe care contez. Anul ăsta termină Copil, pe care îl înlocuiesc cu Moldovan, şi Hortobagy, pe care îl va înlocui Ion Pecie, foarte sârguincios. Nu-l uit pe Alex. Vlad, care, deşi nu e redactor, bate la maşină, scrie, trebăluieşte, fiind cât se poate de folositor. E o echipă cu care se poate lucra şi în care se poate spera. N-am încetat „prospectarea“, şi de altfel vor apărea în revistă multe nume noi.

De-ai şti cât aştept să vă reîntoarceţi, şi tu şi Doru Vartic! Împreună, vom face revista de zece ori mai bună! (Îţi repet: marele succes de până acum îl consider faptul că nu s-a găsit încă nimeni să zică: „se vede că au plecat cei dintâi echinoxişti“) şi totuşi Echinoxul contaminează încă: oamenii devin echinoxişti trup şi suflet de îndată ce intră în redacţie! Să nu-ţi mai spun că ai devenit, mai ales pentru cei ce nu te cunosc, un fel de mit; îţi mărturisesc că le vorbesc des despre tine şi toţi abia aşteaptă să te cunoască. Va fi bine!

Cum vezi, te-am pus la curent cu tot ceea ce era nou. Să ştii că problemele au fost multe şi eu destul de singur. Muscă e un băiat bun, capabil, dar nu are suficientă energie. Codoban e la fel. Nepreţuit a fost şi este încă Mircea Copil, şi el a făcut efectiv munca a doi redactori şefi adjuncţi. Cred că Moldovan va fi la fel de bun. Am convingerea că atunci când te vei întoarce şi va veni şi Vartic, vom face o treabă de cel puţin cinci ori mai bună (tu faci cel puţin cât doi). Ne vom ocupa fiecare de câte un număr şi vom pierde de trei ori mai puţin timp. Vom face sigur ca Echinoxul să fie o revistă ca în timpurile cele mai bune (chiar dacă farmecul primelor zile nu mai poate reveni). Dar, ducă-se! În fond, rămâne amintirea şi prietenia noastră, ceea ce tot e ceva. Eu văd acum Echinoxul tot mai mult ca pe o revistă bine unsă şi profesionistă, chiar dacă, vai, fără farmecul pe care îl avea odată pentru noi (în fond, el a rămas intact, dar cred că îmbătrânim noi şi, cei sentimentali, ne desprindem greu de ce-a trecut). Totuşi, vechii echinoxişti văd acum revista cu ochi mult mai buni, testez asta cu Marcel, care era cel mai intransigent susţinător al ideii „desfiinţării“ după terminare. Acum îmi solicită toate numerele şi-mi face scene de gelozie când nu i le duc la timp.

Pe când te întorci, mă gândesc să convocăm un fel de micro-congres echinoxist – se va vedea atunci că ceva din linia impusă de fondatori s-a continuat, dacă nu în literă, cu siguranţă în spirit. Ceea ce e mare lucru, căci Echinoxul are, totuşi, şapte ani, şi a trecut prin încercări care ar fi dărâmat orice altă revistă: le ştii şi tu, le ştiu şi eu.

Închei acum despre acest subiect. Să-ţi spun pe scurt despre mine: lucrez la predarea unui volum la Dacia, la o traducere pentru Univers (Pareyson-ul adus de tine) şi la doctorat. Sper ca până în toamnă toate aceste trei proiecte să ajungă în port (în ce priveşte doctoratul, să termin toate examenele şi referatele). Cu certitudine însă nu-ţi pot spune când voi termina cu toate fleacurile care mă împiedică să lucrez continuu şi serios. Cât te invidiez, de-ai şti, pentru tihna lucrului tău parizian! Eu, înhămat cu 4 cursuri teoretice, cu seminarii, cursuri practice şi facultative, consultaţii, şedinţe de toate felurile etc., abia mai răsuflu. Dar voi găsi totuşi până la urmă un fel de echilibru, deocamdată el e un modus vivendi.

Pagina asta e ultima. Ce să-ţi mai spun: mă văd des de tot cu Marcel, cu Eugen relativ des. Pe dl.profesor îl văd în ultima vreme zilnic, oricum săptămânal trec pe la el. Petru Poantă şi Niţă^[4] sunt în armată, se vor întoarce doar în septembrie. Costică Hârlav, care s-a mutat de la tine, a fost în fine angajat la Casa de Cultură, după multe tribulaţii. Îmi pare bine pentru el. Din echinoxiştii de mijloc: Damaschin, Manilici, Virgil Mihai sunt în Cluj, Oprea, pe la Piteşti (sau pe lângă), Cistelecan la armată, Ionescu la el în sat. Păstrăm, cu intermitenţe, legăturile, îi solicit încă să publice şi sper că o vor face.

Şi pentru că am revenit la Echinox: cenaclul cu acelaşi nume, cea mai veche instituţie echinoxistă din lume (din multele pe care Echinox le-a promovat, abandonat, continuat sau fondat) merge foarte bine, vineri după vineri. E un lucru îmbucurător şi te vei convinge singur de asta. Sigur, nu mai e ce era odată, cu Dinu, cu Bruno, cu Adrian (care, în treacăt fie zis, a obţinut în fine apartamentul pe care-l aştepta), dar merge mai bine ca în ultimii ani.

În concluzie: Echinox există sub toate formele sale specifice de existenţă (inclusiv în forma curticeană^[5]) şi, cât mai pot, nu cred să piară. Când vei veni tu, cu atât mai puţin. Îţi voi trimite în curând ultimele numere (8, 9-10, 11-12, 1-2, 3, 4-5). Sper să-mi dai dreptate în ce spun: aştept opiniile tale şi indicaţiunile directoriceşti. Şi aştept scrisori.

Te îmbrăţişez cu prietenia de totdeauna,

Marian.

 

P.S. Aştept materiale; e nevoie de ele ca de aer. Oare Echinox e mai puţin decât Tribuna sau Steaua?

13.

 

4 febr. 1976

 

Dragă Jean,

Plicul tău m-a bucurat enorm, mai ales că începusem să-mi pierd speranţa în a primi materialele tale. Când a sosit poştaşul, lucram la nişte foarte scârboase note despre diverse estetici, mai mari şi mai mărunte, pentru traducerea pe care o fac din Pareyson (de fapt am terminat-o de mult, dar am amânat predarea ei pentru că, pentru moment, se părea că publicarea ei nu mai era posibilă; s-a revenit însă).

Mă intrigă foarte mult obscurele maşinaţii din dosul Echinoxului. Prin anumite deducţii proprii, cred că „informatorul“ tău „binevoitor“ e Radu Mareş. Îţi voi spune deci că Echinox-ul se vede, şi încă foarte bine: nu mai avem retururi la niciun număr (iar în Cluj vindem la liber 400 bucăţi, mai mult decât Steaua, Transilvania, Luceafărul şi poate chiar şi Tribuna, ceea ce e ceva). Am ieşit la timp şi cu nr. 11-12, care e deja epuizat. Băieţii au început să iasă în lume: I. Moldovan a luat premiul II la poezie din partea UASR-Amfiteatru, Augustin Pop va fi publicat în Steaua, cu o prezentare de… Petroveanu (?!); înseamnă, oricum, ceva. Mai mult: vechii echinoxişti au început să-i bage în seamă pe cei noi. Niciun număr n-a scăpat nerecenzat în reviste. Într-un foarte frumos interviu dat la Luceafărul, dl. Zaciu pomeneşte Echinoxul şi noua echipă. Etc., etc. Nu ştiu de unde vin vorbele cele scârbavnice. Redacţia e burduşită de materiale: numerele sunt programate până în vară şi de-abia mai încape un ac în ele, atât sunt de pline! Ce dracu’ vor atunci iluştrii şi obscurii (în acelaşi timp) informatori? Eu i-aş băga în p… m… (scuză-mi violenţa) şi e foarte probabil că o s-o şi fac în scurtă vreme. Vei vedea de fapt cu ochii tăi că lucrurile sunt departe de a merge prost, merg chiar bine.

Şi iată acum deducţia cu Radu Mareş: într-una din zilele trecute m-a întrebat de ce nu mai figurezi ca director? Iată o întrebare perfect stupidă: figurezi ca director în caseta tuturor numerelor, de când am propus acest lucru rectorului şi până azi. Nr. 11-12, ultimul, are înscris acest lucru, în acelaşi loc şi cu aceleaşi caractere tipografice. Mai trebuie să-ţi spun că eu nu consider acest lucru ca pe ceva formal: îţi repet, dacă impulsul iniţial a fost dat de alţii, Echinoxul s-a păstrat, a existat şi a devenit ceea ce – am orgoliul să cred – mai este încă, datorită ţie. Eu n-am ascuns acest lucru, care ţine de domeniul evidenţei, şi am ţinut ca el să apară înscris şi în casetă. În plus, e o garanţie de continuitate, cu atât mai mult cu cât sper că vei mai lucra la revistă şi după ce te întorci. Aşadar, te rog să nu mai revii cu prostii de genul celor spuse în scrisoarea pe care mi-ai trimis-o: în fond, Echinoxul merită un director, ce naiba, şi cui nu-i place, nu-i placă şi basta, de va fi fiind vreunul. În cloaca prăpădită pe care o reprezintă acest târg, atunci când motivele de bârfă lipsesc, ele sunt inventate. Eu ştiu că Echinoxul nu are numai prieteni, cu atât mai mult cu cât vechii echinoxişti par a ţine tot mai mult la emblema lor, ceea ce e foarte bine.

Materialele trimise sunt bine-venite, evident, nr. 1-2 e deja parţial în pagini, 3 e gata să fie predat la timp (mâine adică), iar 4 se încheie în scurtă vreme. Articolul şi interviul lui Picon vor intra totuşi în nr. 1-2 sau în 3, orice s-ar întâmpla, aşa că fii liniştit şi nu te supăra pe mine pentru netrimiterea numerelor: nu doresc nici duşmanilor mei să fie călăriţi cum sunt eu acum. O să-ţi povestesc mai pe îndelete când vii acasă.

În rest, toate bune şi frumoase, lucrăm la enciclopedii şi dicţionare, şi din când în când ne amintim de tine. Într-o seară, după o prezentare şi lansare de cărţi ale ed[iturii] Dacia la librărie, am ajuns la Continental, unde m-am nevoit a-ţi scrie o poemă în alexandrini à la Alecsandri şi cu aluziuni pipărate. Dacă dl. Zaciu, care a reţinut preţiosul manuscris, nu ţi l-a trimis deja, înseamnă că aşteaptă reîntoarcerea ta pentru a-ţi arăta ce-am comis.

O ultimă ştire echinoxistă: Dan Damaschin a scos şi el o plachetă, subţire ca o lamă de ras, dar frumoasă.

Despre mine, puţine lucruri; încerc, atât cât pot şi cât mă lasă multele şedinţe şi ore, să duc o viaţă burgheză, să citesc şi să scriu. Nu mi-am terminat volumul, şi predarea bate la uşă. În curând va trebui să încep alergăturile pentru locuinţă (au ajuns cu construcţia la etajul meu şi trebuie să trec mereu pe-acolo, ca oamenii să nu lucreze de mântuială).

Am întrerupt o secundă scrisoarea pentru a vorbi cu Doru Vartic la telefon; i-am spus de bârfele ce ţi-au ajuns la urechi şi a fost indignat şi el. Crede-mă, Echinox-ul merge foarte bine. Şi, pentru că am ajuns iar… de unde am plecat, încă o precizare, şi închei: nr. 3, liber ca tematică, nr. 4 – teatru (nr. organizat de Vartic); nr. 5 – jurnalul literar (dl. Zaciu va coordona o parte din materiale). Nu merg mai departe, deşi programarea e făcută. Voi reveni cu altele.

Mă bucur că lucrezi zdravăn; aştept mai des veşti de la tine.

Te îmbrăţişez cu aceeaşi prietenie,

Marian.

14.

 

Cluj, 23 febr. 1976

 

Dragă Jean,

Promptitudinea de până acum în răspunsuri a fost oarecum dezminţită. N-am putut să-ţi răspund imediat din cauza angaralelor obişnuite. A sosit între timp şi vederea din Heidelberg care m-a făcut pentru o clipă să-mi amintesc de călătoriile mele de odinioară prin ţările mai mult sau mai puţin nordice ale Europei. N-am fost la Heidelberg, din păcate, dar, dacă stau să mă gândesc: în câte alte locuri n-am fost, deşi poate aş fi putut să mă duc, şi în câte altele nu mă voi duce niciodată! Oricum, nu e acum loc pentru nostalgii de niciun fel – cu atât mai mult cu cât, în ce mă priveşte, am o droaie de treabă, pe toate planurile. Dar, despre asta, ceva mai la vale.

M-am bucurat că intuiţiile mele în privinţa binevoitorului nostru amic n-au fost greşite. Este vorba de un individ atât de stupid încât cred că nici nu merită să-mi bat capul cu el. E de la sine înţeles că nu i-am spus nimic, şi nici nu-i voi spune; nu mă pot împiedica să-ţi spun însă că m-am scârbit foarte mult de toţi aceşti scriitori de doi bani care populează infecta urbe în care cu onor locuim. Mă bucur totuşi că revista Echinox continuă să-i jeneze, aşa cum de fapt a fost întotdeauna. Drept represalii, primul lucru pe care-l vom face va fi că despre acest june prozator Echinox-ul nu va scrie; a scris şi aşa destul despre diverse lichele şi, din păcate, contextul e de aşa natură încât vom fi nevoiţi să scriem şi despre altele. Ce să-i faci?

Şi fiindcă am ajuns la Echinox, iată obişnuita informare: numărul 1-2, cuprinzând materialele tale despre Brâncuşi este pe cale să intre la tipar. Cel târziu pe data de 5 martie (dar poate chiar mai devreme) va fi în chioşcuri. Numărul 3 (în care se află şi materialul tău despre avangardă – iniţial programat pentru 1-2) a fost predat la tipografie şi trebuie să vină deja primele şpalturi. Numărul 4 (având ca tematică teatrul) va fi gata la sfârşitul lunii şi va fi dat în lucru la începutul lui martie. În fine, zilele astea începem programarea numărului 5, care va fi liber de orice tematică, pentru ca numărul 6 să fie dedicat jurnalului literar. Ai deci timp suficient pentru a-ţi scrie materialul, pe care-l aştept cu nerăbdare. Uitam să-ţi spun că articolul despre Arghezi va intra în nr. 5, în 4 nefiind loc şi nepotrivindu-se, datorită tematicii pe care ţi-am anunţat-o.

Când vei veni în vacanţa de primăvară, te vei putea convinge că treburile merg bine. Nu mai sunt chiar atât de sceptic în ce priveşte viitoarea echipă, care începe deja să se contureze şi numără câţiva băieţi cel puţin inimoşi, dacă nu şi talentaţi. Ce va fi mai apoi, vom mai vedea.

În rest, viaţa curge ca de obicei; suntem pe terminate cu strângerea materialului pentru Enciclopedie şi 111 scriitori, în timp ce materialul pentru dicţionarul mare ale scriitorilor continuă să se adune. Am primit deja un număr impunător de răspunsuri la chestionare şi lucrăm în fiecare săptămână cel puţin de două ori la dl. profesor Zaciu sau la facultate.

Eu sunt oricum foarte aglomerat. Am predat în sfârşit traducerea din Pareyson^[6], gata de mai multe luni, dar a cărei toaletă mi-a luat o mulţime de vreme. Prefaţa n-am scris-o încă, şi ea va deveni în curând urgentă. Pe de altă parte, bate la uşă predarea volumului meu care nu ştiu încă ce va fi. În principiu, ar trebui să fie o succesiune de eseuri (cuvântul e pretenţios, dar n-am altul) despre Arghezi, Blaga, Barbu, Vinea şi Nichita Stănescu (dintre români) şi Valéry, Montale, Ungaretti, Salinas, Guillén, Pessoa (dintre străini) ^[7].

Din păcate, îmi lipseşte timpul pe care ar trebui să-l dau scrisului: apar mereu tot felul de obligaţii şi şedinţe, o adevărată invazie cronofagă, care mă şi exasperează şi disperă câteodată. Adaugă la toate astea orele (destul de multe, plus supliniri din cauza unei colege bolnave) şi alergăturile pentru apartament (va fi gata abia prin septembrie, dar sunt tocmai în faza amenajărilor interioare, ceea ce înseamnă că trebuie să mă duc mereu la celălalt capăt al oraşului). Ca să nu mai spun de faptul că urmează să vină pe lume şi copilul, ceea ce va crea nu puţine probleme, evident. Important este că am chef de lucru: timpul, şi uneori spaţiul, sunt cele

care-mi lipsesc.

În rest, despre mine nimic deosebit. Despre ceilalţi, cu care mă văd destul de rar, puţine lucruri. Eugen încearcă să-şi scoată la Bucureşti a doua carte, Marcel şi-o va preda pe a lui la Cluj, Adrian face proiecte de călătorii, Peter Motzan scoate erudita ediţie Rilke; Adrian şi Marcel aşteaptă amândoi câte un copil. Şi cam asta este. Nu-ţi mai scriu despre dl. profesor Zaciu cu care, spre bucuria mea, mă văd des, pentru că, din câte am înţeles, ţi-a scris de curând.

Te aşteptăm cu toţii să vii; este de prisos să-ţi mai spun că îţi urez să profiţi cât mai mult de ceea ce-ţi oferă Parisul. Nu te supăra că, mai tânăr fiind, îţi dau sfaturi, dar e bine să te gândeşti de pe acum la ce vei lucra când te întorci şi să-ţi procuri tot necesarul: cărţi, fotocopii, bibliografie, în fine tot. Obişnuit să găseşti tot ce cauţi, te vei obişnui mai greu cu lipsa unor surse de documentare aici. Dar sunt convins că ştii tu mai bine ce ai de făcut.

Închei deocamdată, cu speranţa că voi mai primi veşti de la tine, înainte de-a te vedea în carne şi oase.

Te îmbrăţişez cu toată prietenia,

Marian.

 

P.S. Adresa lui Doru: Ion Vartic, Str. Sindicatelor, 3; până îi vei scrie, te salut în numele lui. Salve!

15.

 

Cluj, 14.03.1991

 

Dragă Jean,

După cum vezi, înmulţirea curierilor pe linia Cluj-Paris, izbuteşte chiar şi performanţa de a mă scoate din proverbiala mea lene epistolară. Dacă dezlânatele mele scrisori îţi fac plăcere, aranjează ca dl. Vartic să facă excursii mai dese la Paris!

Încep prin a-ţi mulţumi pentru excelentul „Chivas“ regal, care n-a întârziat de a-mi deştepta oarecari nostalgii după apusa vreme când ne mai adunam la bârfe (inocente şi literare). Asemenea vremuri idilice din „epoca de aur“ nu se vor mai întoarce în Clujul părăsit şi dezbinat de acum, mai aţipit ca niciodată în mediocritate şi provincialism.

Trebuie să-ţi spun că din tonul scrisorii tale am dedus cu uşurinţă greutăţile pe care le ai; dar să ştii – dacă asta e o consolare – că „infernul“ respectiv e preferabil „purgatoriului“ din ţară, unde scandalurile, conflictele de tot soiul, acuzele, bătaia moralistă în piept, minciuna, demagogia etc. sunt în floare. Nu-mi revin din starea de deprimare în care m-a aruncat penibila epocă post-revoluţionară, care a scos atât de exact la suprafaţă nu numai răul ce trebuia eliminat, cât mai ales inaptitudinea noastră pentru demnitate şi pentru o reconstrucţie din temelii a unei societăţi civilizate. În loc de moralitatea tăcută a muncii îndârjite, avem moralitatea găunoasă a presei unde tronează ca lider de opinie Novăcenii, Cristoii şi alţii ejusdem farinae, unul mai democrat ca altul. În scriitori a intrat dihonia, şi mare minune dacă bătrâna barcă a Uniunii Scriitorilor, care scârţâie din toate încheieturile, va mai rezista. Haos, scumpete, mizerie morală şi demagogie – cam ăsta e peisajul. Sunt atât de scârbit încât aş pleca definitiv din ţara asta, de ale cărei mentalităţi şi moravuri mă simt mai străin ca niciodată.

Facultatea noastră şi-a pierdut practic din strălucire: fă şi tu socoteala absenţilor, a celor pensionaţi, plecaţi sau dispăruţi, şi vei vedea cam cum poate să arate. Îmi fac orele conştiincios, cu speranţa să pot intra iar în rutina atât de benefică de altădată (dar e o iluzie). De scris, n-am mai scris un rând de mai bine de un an: de fapt, mi-e lehamite de toate, şi de scris în primul rând. Mă amuză doar editura, care a început să meargă şi de care mă voi mai ţine o vreme, fie şi pentru că trebuie, totuşi, să-mi dau măcar iluzia unei munci intelectuale.

Dl. profesor Zaciu n-a mai scris un rînd de luni şi luni de zile. A plecat din ţară fără să dea măcar un telefon, n-a răspuns la felicitările de sărbători, nu comunică nimic. Pare supărat, dar nu ştiu de ce. Când eram încă la Minister, am încercat să văd ce pot face pentru plecarea lui la lectorat, dar totul s-a împotmolit din cauza părţii germane, care nu şi-a trimis opţiunile. Îmi dau seama că are greutăţi cu familia (deduc asta dintr-o convorbire cu dl. Şchiau, aflat în trecere prin Cluj), dar de aici şi până a înţelege supărarea lui pe prieteni e cale lungă. Văd că tu găseşti totuşi timp pentru scris şi pentru muncă şi mă bucur pentru tine. De fapt, cred că asta e singura soluţie în ziua de azi, să poţi, odată ajuns acasă, să închizi ochii şi urechile la „zgomotul şi furia“ lumii şi să încerci să te ocupi de ale tale. Dacă eu mi-aş regăsi cât de cât cheful de lucru, aş fi de-a dreptul fericit.

Mai dă-mi semne de viaţă când ai vreun răgaz între treburile tale directoriale. Cât despre ambasadă şi altele de acelaşi soi, ai dreptate: şi eu am aceeaşi părere, dovadă faptul că sunt la Cluj şi nu la Roma.

Îi îmbrăţişez pe toţi ai tăi, mari şi mici – cărora tribul meu filologic personal le trimite poştal pupături şi îmbrăţişări. Ţie îţi urez spor la lucru şi la scris.

Te îmbrăţişez,

Marian.

 

[Scrisoarea mi-a fost trimisă „prin bunăvoinţă“, de data asta prin prietenul Ion Vartic].

 

Sfârşit

 

 

^[1]     Aveam atunci în pregătire culegerea de eseuri Transcrieri, care va apărea la Editura Dacia în anul 1976.

 

^[2]     Sora mea, invitată atunci la Paris.

 

^[3]     Augustin Buzura.

 

^[4]     Ion Maxim Danciu.

 

^[5]     Referire la rubrica „Arhiva“, susţinută de lectorul universitar Mircea Curticeanu.

 

^[6]     Luigi Pareyson, Estetica. Teoria formativităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1977.

 

^[7]     Volumul va apărea sub titlul Exerciţii de lectură, Editura Dacia, Cluj. 1976.