CONSTANTIN CUBLEŞAN, VÂNĂTORUL DE POEŢI

O antologie cu şaptezeci de poeţi români, reprezentaţi, fiecare, doar cu câte o poezie („poeme de colecţie“) – Românce de colecţie. Poeme alese (Editura Hoffman, 2021) realizează Nicolae Coande, ca un soi de corolar/sinteză a unui îndelungat demers („de peste 20 de ani“) de comentare/recenzare/prezentare a unui impresionant număr de volume de poezie, şi trebuie pus în neapărată corelare cu cele două volume de foiletoane critice, reunite sub titlul Manualul vânătorului de poeţiDe la Virgil Mazilescu la Radu Niţescu (Editura Hoffman, 2021), un soi de panoramare critică a producţiei lirice de la noi din ultimii tot atâţia ani.

Productiv, între puţinii care au o asemenea continuitate azi („printre cei pe care îi creditez automat se numără Lucian Raicu şi Eugen Simion. Păcat că primul s-a dus în Franţa să moară puţin, iar al doilea nu mai scrie despre poeţii români aflaţi în cursă, aşa cum e un nenoroc că Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu nu mai sunt printre noi să susţină «orfelinii» rămaşi să lupte pe câmpurile de onoare unde toată pedestrimea poetică îşi caută faima, adesea chiar în detrimentul poeziei. Tot e bine că au rămas să-i susţină Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ion Pop, ultimii mohicani ai unei critici care a citit poezie cu fervoarea cu care poeţii au scris-o“ – p.192/II), Nicolae Coande urmăreşte cu acribie fenomenul, comentând colocvial, fără a coborî însă limbajul critic în zona pedestră a acestuia („Trebuie să spun că nu mă dau în vânt după un limbaj domestic“, p. 149/I) căutând, şi izbutind cu brio, să analizeze aplicat fiecare volum în parte al celuia pe care îl ia în vizor, marcând diferenţele de împlinire, de la o etapă la alta, în scara evoluţiei acestora, şi plasându-i, de fiecare dată, în contextul definirii personalităţii lui individuale şi a celui general („De fiecare dată caut să dibuiesc în ce zonă ar putea campa poezia vreunui poet contemporan“ – p. 190/II).

E, în felul său, un incomod, un spirit polemic, pamfletar adesea („Uneori critica literară este, la noi, o aplicaţie musculoasă pe trupul firav al bietei poezii. Practicată de oameni care «trag de fiare», cu un ochi la omphalosul care se umflă, şi cu celălalt la oglinda unde musculosul este, de regulă, un domn cu pălărie cu boruri largi peste un cap pitit în golul ei, ea pare un scheci în care oglinda arată altceva decât realitatea /…/ La cât de mult se scrie în România despre obscurii care publică an după an cărţi neputincioase de versuri, ai crede, văzând clasamente şi topuri construite de fiinţe mondene, că /…/ Publish or perish face ravagii în actul receptării naţionale şi hărnicuţii de serviciu ai metrului liric, ajutaţi de o critică limfatic-nervoasă, se văd cocoţaţi acolo unde nici cu gândul n-ai gândi: direct în empireul poemei naţionale, precum galinaceea-n grămada de bălegar“ – p.185/I). E adevărat că nici domnia sa nu-i evită pe cei mai puţin notorii, ca să nu spun altfel, despre care scrie cu folos pentru aceştia, căutând a le evidenţia calităţile şi a-i pune în lumină cât mai favorabilă. Nu sunt însă nişte veleitari căci selecţia se face, de regulă, cu discernământ. Predilecţia o are însă pentru cei din generaţia optzecistă („generaţia mea“) pe care îi înţelege perfect, chiar dacă le remarcă limitele („dintre foarte talentaţii poeţi ai acestei generaţii puţini au asumat un anume fel de a gândi reforma esteticului până la consecinţele unui act polemic faţă de establishmentul politic şi cultural – faţă de crimă, în fond“ – p. 67/I), cărora le creează profiluri critice remarcabile, punctând contribuţia majoră a fiecăruia. Iată, bunăoară, Mariana Marin: „Nu doar cea mai talentată, dar şi cea mai curajoasă poetă a generaţiei sale, Mariana Marin face figură de primus inter pares în falanga «macedoneană» a poeţilor care au vrut să schimbe nu doar poezia, ci şi felul de a gândi poezie într-o ţară încremenită în ultimii ani ai fazei naţional-comuniste“. Pe o altă poziţie receptează un alt optzecist, Mircea Bârsilă, fixându-i, din câteva tuşe apăsate, originalitatea: „e tot ce poate fi mai departe de ceea ce constituie caracterele poeziei optzeciste, în special în varianta lunedistă: ironia, sarcasmul şi chiar jemanfişismul afişat de nucleul dur al acestuia. Elegiac, Bârsilă nu şarjează, nu atacă şi nu «muşcă»: verbul lui e catifelat, însă nu mai puţin atent la zbaterile demonicului din om“. Alteori, radiografia e mucalită, chiar dacă e exactă: „Cărtărescu este în acest volum de «nimicuri» abandonate un mic maestru al poeziei «vorbite», un monologal care povesteşte cu farmec mici videoclipuri în care ceva cum e fericirea, inclusiv cea domestică, pare să joace rolul principal (…) Poate că Mircea Cărtărescu, acest «dinozaur Denver», cum se simte când se vede în oglinda poeziei, era deja înţelept la 32 de ani şi a simţit că paradigma istorică în care tocmai se pregătea să intre nu are habar şi nici chef de «marea poezie», într-o vreme când omul era mic, mic, sub dictatură“. Alteori e liric (pe ici pe colea), asumând o condiţie memorialistică, mai ales în demararea eseurilor, pregătind astfel atmosfera receptării ce urmează: „Pe Traian T. Coşovei l-am întâlnit o singură dată, în holul întunecos al sediului Uniunii Scriitorilor, unde câteva secunde, după lumina din curte, eşti nevoit să-ţi potriveşti privirea, într-o clădire pierdută azi pentru scriitori. Da să iasă, i-am spus cine sunt şi i-am mărturisit că îi admir poezia, insurgenţa, supleţea ei hăituită de ogari subţiri“. Are plăcerea limbajului metaforic chiar şi atunci când îşi denunţă rigoarea expertizei critice, „tot ceea ce-i cer unui poet cu adevărat bun: să mă scoată din limba mea, pentru a mă readuce înapoi, la capătul unui act de catharsis“ (p.25/I). Şi nu ezită a fixa în efigie, cu trăsături caracteristice, portretul cutărui poet, adoptând un verb evocator: „Aşa a rămas, pentru mulţi, Marin Mincu în conştiinţa epocii: un tip dur, vindicativ, exploziv, sarcastic şi gata să te bage sub preş dacă aveai cumva ideea – proastă – de a-l înfrunta. Mult mai puţin vorbeau şi vorbesc despre căldura cu care a întâmpinat cohorte de poeţi şi critici, despre efortul sisific de a promova poezia românească în Italia, precum şi de a medita în cărţi şi tomuri groase asupra devenirii poeziei româneşti şi asupra locului ei între literaturile Europei. Despre o anume timiditate a gladiatorului“. Nu ezită să schiţeze portrete sumare ale poeţilor, ca într-o bonomă caricatură („Când îţi zâmbea cu toată faţa, ba chiar cu chelia, Alexandru Muşina îţi şoptea cu acei ochi albaştri sfredelitori, de spiriduş care te va-ncolţi în clipa următoare“), ori să le marcheze prezenţa fixându-i în momentul lor istoric (Ion Monoran „este poetul care a oprit tramvaiele în Piaţa Maria /…/ Instigatorul de serviciu al revoluţiei de la Timişoara“), chiar reţinând situaţii ce devin documente de istorie literară (Aşa, bunăoară Dorin Tudoran: „De la Paul Goma încoace, nici un scriitor român nu mai rostise, din interior, o critică directă împotriva şefului statului /…/ Atunci când citeşti chiar şi la 37 de ani de la consemnare această frază istorică, simţi că parcă istoria a venit la tine şi te priveşte în ochi: sunt aici, nu am plecat, ce credeai?/ Totul pornise de la demisia din Consiliul Uniunii Scriitorilor“ ş.a.m.d.).

Exegeza lui Nicolae Coande este mereu aplicată la obiect, exactă şi mereu recapitulativă: „Mircea Dinescu nu pare să se fi schimbat prea mult, chiar dacă de la debut au trecut, iată, 40 de ani, iar poetul a publicat 20 de cărţi, cu tot cu antologii. Vocea i-a mai răguşit, însă ceea ce este evidentă acum e neputinţa sa de a mai privi poezia ca pe un dar al zeului. Ea e mai degrabă un artefact, poetul nu se mai supune rigorilor inspiraţiei, ci doar necesităţii de moment. Scrie în tuşe groase, pentru că lumea îl provoacă astfel. De fapt, nu mai scrie, altoieşte poemul cu lovituri de ciocan, aducându-l în zona cântecului de lume. Când evadează, o face încă admirabil, dar pentru a avea continuitate trebuie să stai la masa de scris (…) cu ochii pe sângele poeziei care nu moare“.

Analitice, cu trimiteri la influenţe sau identificând rezonanţe din marea poezie naţională sau a lumii, comentariile critice ale lui Nicolae Coande au farmecul lor aparte, căci nu este un practicant al inventarierilor de tip Al. Piru (pentru ca să rămânem în perimetrul oltenesc), ci un degustător de esenţe tari, pe care le prezintă cu savoarea pitorescului lor. Discursul critic e alert, fără clişeele obişnuite ale criticii de întâmpinare, curentă. De fapt, Nicolae Coande nici nu face o astfel de critică. Demersul său are mai degrabă alura unui fişier ce se realizează în vederea scrierii cândva a unei istorii (sau a unui dicţionar) a poeziei noastre actuale, desigur dintr-o perspectivă marcat personală. Tocmai de aceea, foiletoanele sale se citesc cu interes (cu plăcere), fiind pe cât de filologice pe atât de incitante sub aspectul nesupunerii la canonul corectitudinii politice.