MIRELA NAGÂŢ, CUM SE NAŞTE RĂUL…

La 35 de ani, Dante, nel mezzo del camin di nostra vita, rătăceşte drumul drept, al virtuţii, şi ajunge într-o pădure întunecată (mi ritrovai per una selva oscura/ché la diritta via era smarrita). E binecunoscut începutul Divinei Comedii, la care se raportează din start Bogdan-Alexandru Stănescu în noul lui roman, Abraxas (Iaşi, Polirom, 2022, 614 p.). O dedicaţie discretă către un Virgiliu protector avertizează cititorul în legătură cu spaţiul infernal cartografiat. Selva oscura, teritoriul păcatului dantesc, este pentru Mihai/ Michi Lucescu, protagonistul romanului, un altfel de iad în care se amestecă traumele copilăriei şi ratarea.

Convenţia narativă propusă e aceea a unui bloc al memoriei, în care eroul matur accesează diferite camere cu conţinuturi biografice sau imaginare diferite. Nu vedem doar formarea unui copil dintr-o familie disfuncţională, pe fundalul anilor tulburi ‘90, ci şi inserturi cu poveştile unor personaje reale fascinante: împăratul Frederic Barbarossa murind misterios în timpul Cruciadei Regilor, psihiatrul Iacov Levi Moreno, născut la Bucureşti, format la Viena şi stabilit în America, unul dintre pionierii psihodramei şi ai psihoterapiei de grup, poeţii Ilarie Voronca şi Delmore Schwartz, ambii cu rădăcini româneşti. Aceste patru secvenţe dau amplitudine şi portanţă construcţiei narative; alese tocmai pentru valoarea lor iradiantă, funcţionează ca nişte amulete magice, dac-ar fi să ne referim la unul dintre sensurile misteriosului titlu (cealăltă trimitere a lui Abraxas fiind cea jungiană, ca forţă ambivalentă, ca zeu al realităţii iluzorii). Când reînvie figurile reale, Bogdan-Alexandru Stănescu o face cu erudiţia marelui cititor de literatură şi istorie care este, dar şi cu libertatea ficţiunii, aşa cum se vede în cazul morţii lui Ilarie Voronca. Sinuciderea acestuia din amor e reconvertită într-o crimă eliberatoare, înfăptuită de un apropiat, care-l salvează astfel pe poet de iadul lăuntric.

Cu aceste patru personaje, de fapt, autorul pune în discuţie patru scenarii ale răului la scară istorică şi personală: binele creştin impus de cruciaţi prin sânge şi sabie (Barbarossa), antisemitismul (Moreno), prăbuşirea interioară din cauza eşecului sentimental (Voronca), a alcoolismului şi a deteriorării mentale (Schwartz). Frisonantă, secvenţa sfârşitului poetului american Delmore Schwartz e tratată de Bogdan-Alexandru Stănescu într-un dialog intertextual cu una dintre bucăţile în proză celebre ale lui Schwartz, In Dreams Begin Responsabilities. Americanul povestea acolo un vis în care era spectator la filmul primei întâlniri nefaste dintre părinţii săi, pe care gesturile ni-i arată evident nepotriviţi unul pentru celălalt. Fiul şi-ar dori să întrerupă proiecţia ca să pună capăt astfel unui şir lung de suferinţe despre care ştie sigur că vor urma. Bogdan-Alexandru Stănescu preia secvenţa de film ca un truc diegetic cu care-şi construieşte povestea în poveste, de data aceasta spectatorul fiind Michi Lucescu, venit cu părinţii la un amfiteatru în aer liber, şi urmărind pe ecran viaţa lui Schwartz.

Dar corpul central al cărţii e confesiune la persoana întâi, autoscopia eroului principal, profesor la Facultatea de Istorie, care la 40 de ani, despărţit de soţie şi de copii, îşi examinează necruţător eşecul. Deambulări erotice scăldate în alcool, beţii dezumanizante, pe fundalul sărăcăcios sau cu ştaif al unei boeme culturale protohipstereşti, dau răscolitoare pagini de poezie a sordidului, care amintesc de un Philip Roth, de pildă. Când sunt resuscitate episoade ale copilăriei, perspectiva narativă e contaminată de privirea copilului, nevoit să facă echilibristică între doi părinţi care nu se înţeleg, mânaţi de propriile lor pulsiuni vitale. Cu acest roman, Bogdan-Alexandru Stănescu ne dă una dintre cele mai vibrante figuri materne (sau mai bine zis anti-materne) din proza noastră, „prinţesa Ralu“, descrisă ca o fiinţă vulcanică, egocentrică, o feminitate senzuală, o drama queen, care se hrăneşte interior din umilirea partenerilor. De la adoraţia din copilărie la reproşurile maturităţii, relaţia complicată mamă-fiu păstrează statura totemică părintească până şi în momentele cele mai tensionate: „Dar ceea ce mă înspăimânta cu adevărat era plânsul ei, era postura ei de preoteasă a lui Apollo violată în templu […]. Scena aia făcea din mine un mic Acteon transformat de Diana într-un şobolan, nu într-un cerb, un şobolan care se repezea la picioarele ei, târşâindu-şi genunchii, şi o implora să-l ierte, se agăţa de piciorul ei gigantic, de papucul ei gargantuesc, de călcâiul ei rozaliu ca un munte de sare, urlând şi cerşind milă“.

Cum se naşte răul în copilul Michi Lucescu, iată traseul pe care-l desenează cu acurateţe autorul, înregistrând pas cu pas dislocările sufleteşti ale personajului, care suportă neatenţia părinţilor, şantajul emoţional sau umiliţa. Într-una dintre scenele de familie, băiatul devine bătaia de joc a noii soţii a tatălui, care-i ridiculizează pasiunea pentru literatură; tensiunea e atât de mare, încât copilul cedează: „Simt cum scap câţiva stropi de urină în pantaloni. Adversarul meu culege ovaţiile publicului, se înclină şi bagă cu delicateţe o bucată de şuncă în gură“. Anamneza înaintează până în punctul unei traume cardinale, un episod homosexual, petrecut întâmplător la 14 ani, pe fondul beţiei şi-al teribilismului, şi care ajunge să fie expus public. Iar rezultatul acestor acumulări e consemnat sub forma unei revelaţii: „dacă aş fi genul care să creadă în echilibrul dintre bine şi rău, aş spune că într-o stare de adormire, de animal în hibernare, s-a născut în mine o creatură plină de energie, înfometată şi grăbită să sfâşie“.

Această aproximare a răului în lume şi la nivel intim, pe care-o face Bogdan-Alexandru Stănescu în romanul lui, nu vine la pachet cu vreo soluţie sau morală. Strădania autorului e una constatatoare: răul e peste tot, „difuz ca un jet de apă proiectat dintr-o

stropitoare peste frunzele unei plante“. Eroul lui, Mihai Lucescu, îşi înregistrează cu luciditate căderea: „Am cunoscut inconştienţa care naşte Răul, braţul care pleacă înaintea gândului sau a sentimentului chiar, am lovit, am înfipt şi cuţitul în carne şi întotdeauna, ajuns acasă, între pături, dârdâind de vinovăţie şi de remuşcare, mi-am spus că e vina altuia, că Răul e material şi totuşi străpunge graniţele fiinţelor, se întrupează după bunul plac sau, şi mai rău, aleatoriu“. Iar dacă acredităm ideea că inconştienţa e sursa maleficului, atunci orice efort de autocunoaştere ar putea fi o formă de exorcizare. Poate că asta face Michi Lucescu încercând să-şi înţeleagă existenţa, poate că aceasta e propunerea autorului: o eliberare de demoni printr-o poveste care să ordoneze lumea într-un scenariu coerent. O altă pistă posibilă de lectură poate pleca de la finalul romanului, care surprinde alunecarea în moarte a eroului. Din această perspectivă, toată rememorarea vieţii amestecată cu poveşti imaginate n-ar fi decât o formă de trecere dincolo.

Pentru cititorul care l-a urmărit constant pe Bogdan-Alexandru Stănescu e evident că Abraxas e intim legat de precedenta lui carte de proză, romanul compozit Copilăria lui Kaspar Hauser, şi de volumul de poezie Adorabilii etrusci; toate trei sunt hrănite compact din aceeaşi substanţă autobiografică, din aceeaşi sensibilitate. Gesturi şi figuri migrează dintr-o carte în alta, modificate uşor uneori. Tătuţu din Copilăria…, figura benefică din şirul taţilor vitregi, masiv fizic şi imens în exuberanţa lui afectuoasă, devine în Abraxas Sergiu, bărbatul uscat, aspru, dar cu aer vulnerabil, care aduce un anumit echilibru în viaţa copilului. „Domina“ din Adorabilii etrusci, mama de proporţii statuare, care-i provoacă fiului „gângăveala, ezitările, fricile, sudoarea nopţii/ groaza de diavol şi câteodată revolta“ se încarnează în Abraxas în „prinţesa Ralu“.

Cu Abraxas, Bogdan-Alexandru Stănescu dă unul dintre cele mai bune romane ale ultimelor decenii, izbânda e limpede la nivelul stilisticii şi-al construcţiei. Are forţa şi respiraţia largă pentru povestea care curge pe mai bine de şase sute de pagini, are controlul unei fraze dense, întinse uneori pe jumătate de pagină, modelată de fluxul memoriei. Şi, mai ales, are maturitatea unui metabolism cultural care-a ajuns la propria lui sinteză expresivă.