ŞTEFAN BOLEA, UN NOU CIORAN

Citim în nota asupra ediţiei îngrijită de Cristian Petru din Îndreptar pătimaş (Humanitas, 1991) o însemnare a lui Cioran din 1963 privind una din ultimele sale cărţi scrise în română: „ilizibilă, nestilizabilă, nepublicabilă“. Această constatare pare să se potrivească şi Carnetului unui afurisit (stabilirea textului, prefaţă, note şi variante de Constantin Zaharia, Humanitas, 2021), care este, după toate probabilităţile, realmente ultima carte cioraniană scrisă în română. Datarea manuscrisului e imprecisă: 1941-1946 (Nicolas Cavaillès, traducătorul francez, propune 1944). Precum carnetele postume ale lui Nietzsche, aceasta carte nedestinată publicării trezeşte sentimente ambigue. Nu pot fi de acord cu Heidegger, care considera că opera postumă nietzscheană este cel puţin la nivelul ideatic al operei publicate. Mai degrabă, studiind fragmentele care au fost „aranjate“ în Voinţa de putere, îmi vine în minte afirmaţia lui Blanchot: „Pas d’ouvrage, nul Hauptwerk“.

Colajul dintre stângăcii aproape ridicole şi intuiţii geniale se potriveşte şi postumităţii lui Nietzsche, şi celei a lui Cioran. Potrivit principiului fundamental expus în filmul Finding Forrester, întâi scrii cu inima, apoi cu capul – iar cei doi filosofi n-au mai avut vreme să incinereze cu spiritul lor diamantin pânzele de păianjen ţesute de anima, de afectivul care a lucrat în tenebre, uneori împotriva scriiturii lor. Cu alte cuvinte: să taie fără milă şi să stilizeze. Ca să dau un exemplu concret: mi se pare extremă fascinaţia lui Cioran pentru arhaisme. Pare că în timp ce conştientul său se pregătea de confruntarea cu eleganţa, sobrietatea şi complexitatea francezei, inconştientul său regresa spre o română originară, un fel de Urrumänisch de pe vremea voievozilor. Acestea fiind spuse, nu vreau să fiu înţeles greşit: este o enormă bucurie să consult acest volum şi m-aş bucura să mai apară altele asemenea. Îl citisem deja în varianta franceză, Fenêtre sur le Rien, tradusă din română de Cavaillès încă din 2019. Fereastra spre Nimic pare o cu totul altă carte şi din cauza imposibilităţii francezei de a echivala arhaismele aproape esoterice ale lui Cioran.

O posibilă contextualizare a Carnetului unui afurisit (1941-46) în ansamblul operei cioraniene ar fi faptul că această carte reprezintă un soi de verigă lipsă între Amurgul gândurilor (1940) şi Tratat de descompunere (1949). După cum a demonstrat Marta Petreu, Tratat de descompunere pare încă, ideatic şi stilistic, prin virulenţă şi agresivitate, o „carte românească“. Suntem departe de istovirea stoică şi sceptică din anii 1970, de focul stins al nihilismului pasiv. La fel ca

Nietzsche, care nota în fragmentele postume că „lipsa de scop în sine“ este principiul fundamental al nihiliştilor, Cioran face o declaraţie post-nietzscheană de nihilism activ: „Ce să răspunzi acelui ce te-întreabă de rostul lui şi-al altora, de orice rost? «În lume totul tinde – activ – să nu mai fie. Numai în acest chip creaţia e utilă şi distrugerea acţiune pozitivă. Răul consistă în lâncezire, pe când activitatea ne sleieşte în sensul menirii noastre. Cine aşteaptă se stinge încă de viu; cine s-a cheltuit nu mai teme [sic!] moartea, fiind mormânt înaintea ei. Epuizarea completă e leac împotriva tuturor spaimelor şi simbol revelator al existenţei valorilor. Ţelul insului trebuie să fie nimicirea proprie. Aceasta-i echivocul rodniciei. Fiinţa nu e Nimic în măsura în care se repede spre El»“ (p. 85). Mai multe idei se desprind din acest pasaj. În primul rând, formula „distrugerii pozitive“ aminteşte de cea a „distrugerii creative“ a lui Bakunin. Ne amintim şi de precizarea lui Nietzsche de asumare a operei distructive: „Nihilismul nu e doar o speculaţie despre zădărnicie şi cre­dinţa că totul merită să dis­pară; prin el contribuim, conducem la declin…“ Cioran diferenţiază între o „sleire“, un burnout al activităţii şi o „lâncezire“ a morţii vii, care corespunde, în linii mari, distincţiei dintre supraomul dionisiac şi ultimul om auto-hipnotizat de spectacolul deşertăciunii. În descendenţă antiteologică, filosoful român accentuează că, în esenţă, nihilismul îl vizează pe Dumnezeu: „Fiinţa nu e Nimic în măsura în care se repede spre El“. Iar începutul fragmentului („Ce să răspunzi acelui ce te-întreabă de rostul lui…“) prefigurează punctul culminant al secţiunii Antiprofetul din Tratat de descompunere: „Omul în chip ideal lucid, deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el… Mi-l închipui spunând: «Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorinţele şi din amărăciunile mele decât formulele lor…»“.

Nihilismul îl vizează pe Dumnezeu şi pentru că, din punct de vedere psihanalitic, ura faţă de Dumnezeu este deplasarea unei iubiri refulate, a unei afecţiuni subiacente: „Doamne! nu mi-ai dăruit nimic. Nici măcar eu nu-s al meu. […] Să fie totul, în frunte cu Tine, smintită scorneală a prăvălirii minţii? […] Comorile străbune, unde-ai sălăşluit nădejdea, măcinate sunt de vremea slută, în care-mi zvârcolesc un har, nemiluit de viaţă. […] În preajma acelei inimi dănţuiesc cu pas de iad Greaţa, Ura şi Scârba, bătăile înăbuşindu-i-le în horă şi în tropot. […] Şi mâinile, ostenite de a-şi fi scormonit locaşuri din urmă, cu ce puteri să se urnească-n rugă, când totul – în lumea prea-joasă – le trage în jos?// Nedestoinic a mai afla vreun har în moştenirea ta, cerşesc în Nimic rămăşiţele avutului tău“ (p. 50). La început, Cioran se apropie de distincţia jungiană dintre eu şi sine, de teza budistă a inexistenţei eului şi de ideea creştină a Dumnezeului interior, ajungând la o confesiune stranie pentru individualist format de Kierkegaard: „Nici măcar eu nu-s al meu“. Tripticul „Greaţa – Ura – Scârba“ aminteşte de Baudelaire, după cum baudelairiană mi se pare „tragerea în jos“: une joie de descendre. Cioran se autoprezintă ca un mistic frustrat, care caută în Nimic un surogat de divinitate, rămăşiţele, urmele fiinţei. Mai mult, „Neantul îndeplineşte în conştiinţa celor lipsiţi de credinţă funcţiunea misterului la cei credincioşi“ (p. 205). „De altfel s-ar putea ca Necuratul să nu fie altceva decât forma dinamică a nefiinţei“ (p. 70).

În altă parte, Cioran anticipează un argument al filosofului antinatalist contemporan David Benatar. Profesorul sud-african considera că se poate face o paralelă între resentiment şi raţionalizare, între „strugurii acri“ şi „lămâile dulci“. La fel cum, uneori, încetăm să dorim bunurile pe care nu le putem obţine („strugurii acri“), atunci când ne găsim în circumstanţe nenorocoase („viaţa ne hrăneşte cu lămâi“), ne schimbăm, deseori, preferinţele pentru a ne adapta la situaţie („lămâi dulci“). Din perspectivă schopenhaueriană, nu noi trăim, ci voinţa ne trăieşte, de aceea ne dăm consimţământul la existenţă: „Fiecare zi, fiecare ceas sau clipă sunt pline de caznă şi chin. Uitându-ne însă înapoi, o privire subtilă şi de deasupra durerilor răscumpără iadul trecut printr-un ciudat consimţământ. Cum fiecare credem a îndura existenţa cea mai cruntă, fiecare ne-o scuzăm, o-mpodobim retrospectiv şi aruncăm peste soarta ce ne-a ucis norocul un văl de ireal noroc […] viaţa e posibilă numai ca deficienţă a memoriei. Fără ruina – vitală – a amintirii, a amintirii suferinţelor, trecutul ar irupe în mizeria prezentului şi-ar adăuga un noian irezistibil imposibilităţii clipei de faţă. Vieţii în genere îi acordăm un: da, pe care i

l-am refuzat în parte, şi de fiecare dată. O îndurăm ca totalitate, deşi aceasta-i sumă de insuportabile. E-o superstiţie de soare la un destin de întuneric“ (pp. 43-4).

Antinatalistă e şi interogaţia următoare: „E ceva mai nobil ca a nu prinde cheag în viaţă?“ (p. 71). Dialogul cu Schopenhauer va continua pe tot parcursul operei, fiindcă „Fericirea duce la urât; nefericirea, niciodată. Nu există un saţiu de dureri; plăcerile devin, însă, goale. Omul nu şi-a găsit hrana ca să-i priască“ (p. 134). Cioran conjugă creştinismul cu schopenhauerianismul şi constată că „Viaţa este o Înviere în Iad“ (p. 97). Carnetul unui afurisit este simultan o carte stângace şi provocatoare, greoaie şi eclatantă, derutantă şi deschizătoare de piste de cercetare. Oricum am privi lucrurile, descoperirea şi publicarea sa este o mare şansă pentru cultura noastră.