IULIAN BOLDEA, OAMENI, PATRII, IDENTITĂŢI

Eseist, istoric al ideilor şi traducător, Sorin Antohi s-a remarcat prin promovarea unor proiecte culturale de anvergură, dar şi prin publicarea unor cărţi incitante, provocatoare, în care sunt dezbătute probleme acute ale lumii şi vremii noastre (Utopica. Studii asupra imaginarului social, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode, Imaginaire culturel et réalité politique dans la Roumanie moderne. Le stigmate et l’utopie, Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public). Interesante sunt, deopotrivă, cărţile de dialoguri: Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Dialog cu Mihai Şora, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi), Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România. Dialog cu Alexandru Zub, Ceea ce ne uneşte. Istorii, biografii, idei (Moshe Idel în dialog cu Sorin Antohi). În acelaşi registru dual, al dialogului şi al rememorării este amplasat volumul Oameni şi patrii. Istoriile şi geografiile identităţii, Sorin Antohi în dialog cu Jean-Jacques Askenasy (Polirom, 2021). Cartea are ca punct de plecare, scrie Sorin Antohi, „viaţa neurologului Jean-Jacques Askenasy“. Născut în Bulgaria, Askenasy s-a format „în Franţa şi în România, a emigrat la maturitate în Israel, s-a afirmat în toată lumea. Sunt evocate peripeţii şi topografii transnaţionale, identităţi fluide, schimbări abrupte şi conjuncturi dramatice, vremuri tulburi şi momente faste, oameni de tot felul, căutări, pierderi, (re)găsiri. Dialogul şi Cuvântul înainte sondează astfel întregul registru al micii şi marii istorii, de la tragic la banal, de la nostalgic la carnavalesc“.

În Prefaţa intitulată Teoria şi practica dialogului, Sorin Antohi îşi expune proiectul de lungă durată al dialogurilor în care se înscriu cele şapte cărţi deja apărute (dialoguri cu Mihai Şora, Adrian Marino, Alexandru Zub, Virgil Nemoianu, Moshe Idel, Cioran şi Luca Piţu), dar rezumă şi unele mecanisme discursive ale dialogurilor din prezentul volum, în care limitele dintre formal şi nonformal sunt în mod premeditat fragile. Întâlnirea cu Jean-Jacques Askenasy, plasată sub semnul unei întâmplări fericite, rezumă în mare măsură registrul metafizic şi sentimental al dialogurilor, întrupate din fibra unor afinităţi elective, al unei prietenii revelatoare, instaurate dincolo de „orice diferenţe, tribulaţii, tensiuni şi crize, chiar dezacorduri şi despărţiri“, într-o exigentă „comuniune sufletească şi comunicare intelectuală“, ce îşi asumă „ataşamentul reciproc şi încrederea în viaţa reală“, în filele unei cărţi de autentică valoare intelectuală, afectivă, umană, o carte despre dialog, toleranţă şi empatie, într-o lume a globalizării, anomiei şi relativismului.

Demne de interes sunt întâmplările, scenele din vremea comunismului, cartea reconstituind, din fărâme de timp, o întreagă epocă în care protagonistul-interlocutor este Jean Jacques Askenasy, născut în 1929, la Sofia, provenind, pe linie maternă, dintr-o familie străveche de evrei spanioli. Askenasy şi-a petrecut copilăria la Paris, a învăţat apoi la Craiova, cariera sa medicală desfăşurându-se în perioada în care România era condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi de Ceauşescu. În 1972, Askenasy a emigrat în Israel, devenind un prestigios profesor de neurologie, recunoscut de instituţii şi universităţi prestigioase din toată lumea. Cu o memorie fabuloasă, atentă la detalii şi nuanţe, profesorul Askenasy rememorează în aceste dialoguri scene, dispute, contexte şi evenimente revelatoare pentru formarea sa (bătăi cu colegii de clasă, false acuzaţii de sionism, exmatricularea şi apoi reprimirea în liceu, admiterea la Facultatea de Medicină, stagiatura efectuată la Leordeni, prezenţa în casa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde o tratează pe fata acestuia, Lica, experienţa de medic militar în războiul de Yom Kippur etc.). Scenele de viaţă se întretaie adesea cu teorii, idei şi dezbateri ideologice de nivel elevat, în care sunt abordate teme de un interes deosebit ale lumii contemporane.

Remarcabil este, în acest volum, aspectul mozaical al textului, alcătuit din structuri discursive conceptuale ce se întretaie cu evocări dense şi revelatoare reprezentări ale paradoxurilor identitare. Reluările, repetiţiile sau descrierile rezumă o biografie intelectuală aflată în căutarea propriei identităţi, în care faptele, întâmplările şi gesturile, abundente, imprimă pretextul unei oferte ideatice incontestabile, prin teorii, speculaţii, vervă a dialogului sau interacţiuni ale reflexivităţii. Revelatoare este expresivitatea densă a arhitecturii unei memorii atente la lucruri, oameni şi idei, în care timpul şi spaţiul se nasc din chiar articulaţiile dialogului, din inervaţiile destinului, din evocări, introspecţii şi radiografii nelipsite de rafinament şi spirit calofil. Comuniune şi mărturisire, dialog „deschis către alţii, către spiritele afine pe care le cunoaştem sau doar le intuim“, cartea se deschide, cum subliniază Antohi, spre „semnificaţiile generale ale unei vieţi particulare“, prin apelul la memorie, istorie şi destin identitar, lumina interogaţiilor şi a ideilor răsfrângându-se asupra protagonistului ce îşi mărturiseşte adesea cu modestie perseverenţa, calitate majoră, definitorie, emblematică („N-am avut planuri mari, dar am perseverat“). Dialogurile au, astfel, structura unor palimpseste, ele fiind alcătuite din freamăt empatic, comuniune şi complementaritate, în spiritul unei maieutici socratice dense, din care nu absentează anecdoticul, detaliul biografic, dar nici tensiunea conceptului sau curiozitatea intelectuală insaţiabilă. Şi această carte a lui Sorin Antohi reflectă pasiunea intelectuală a dezbaterii, a descoperirii şi dialogului edificator, nelipsit de o subtilă pedagogie a formării şi in-formării într-un ceremonial al dezbaterii consistente şi nuanţate, ce fascinează prin vocaţia rememorării. De fapt, ritualul confesiunii se întretaie cu reflexele problematizante într-o dualitate a rezonanţelor şi căutărilor identitare, în măsura în care „identitatea proprie nu poate fi gândită decât relaţional şi comparat, nu izolaţionist şi abisal“.

Fascinat de această temă a sensibilităţilor şi tarelor identităţii, Sorin Antohi clarifică, explică şi deconstruieşte aporiile, obsesiile şi clişeele ce încercuiesc această temă privilegiată a timpurilor noastre postmoderne. Peripeţiile şi aspectele biografice din care e alcătuită trama acestor dialoguri au ca fundament teoretic destine umane, prejudecăţi şi individualităţi desprinse din observaţii, confesiuni, notaţii ce nu ocolesc nici stereotipurile în uz, nici sinceritatea aprecierilor. Dialog incitant, incursiune în trecut, pretext al unor naraţiuni formatoare, cartea ne vorbeşte de o suită de relaţii, corelaţii, antinomii şi aporii: oameni şi patrii, istorii, geografii şi identităţi, destin şi ideologie, evrei şi evreitate, plecări şi reveniri, într-un ton când melancolic, când polemic, în care evocarea e prilej de radiografie benefică a întâlnirilor dintre seminţii şi individualităţi, într-un spaţiu al complementarităţii, al erudiţiei şi multidisciplinarităţii.