Adrian Alui Gheorghe

Profilaxie

 

Karl Marx este din nou la modă,

revine în Europa, în America,

pe căi ocolite intră

în academii, în parlamente,

chiar şi de la amvon

pare să fie cool să vorbeşti despre

capitalismul care se autodistruge programatic,

despre emergenţa materiei

care nu recunoaşte preeminenţa cuvântului

 

puţin, foarte puţin

i-a fost tunsă barba

în fotoşop,

astfel diavolul cel bun

poate intra în dialog cu îngerul cel rău,

 

o statuie a lui Karl Marx de patru metri şi jumătate

şi şapte tone de bronz, care a fost

realizată de un artist chinez

şi inaugurată recent la Trier,

spune ceva despre cât a crescut

între timp dintr-o tumoare a memoriei;

 

asociaţia profesorilor de marxism

care au rămas fără slujbe

după prăbuşirea sistemului comunist

în Europa

a trecut la represalii:

şi călăii au dreptul la împliniri

profesionale;

 

tinerii trebuie să primească botezul

marxismului cu pieptul gol, neînfricaţi,

ca o evoluţie la montagne russe

fără legături de protecţie,

 

carnea mielului exultă în gura lupului;

 

dar despre tinereţea pierdută

a temnicerului, cine vorbeşte?

dar ultragierea emoţională a gardianului din gulag

cine o recunoaşte?

 

Marxismul este din nou la modă

clubul de idei de pe lângă

închisoarea Aiud a organizat colocviul

împliniri interioare în lagăr

printre condamnaţii pe viaţă,

la închisoarea de la Râmnicu Sărat

a avut loc seminarul iniţiat de societatea civilă

moartea în viziunea condamnaţilor la moarte,

iar un film de desene animate,

realizat de o echipă talentată de tineri cineaşti,

cu care vom concura, cu multe şanse,

la premiile Oscar,

ilustrează Fenomenul Piteşti,

momentul acela din istoria noastră

când tortura a ajuns la subtilitatea artei,

când psihismul se concentra excesiv pe formularea

unor emoţii negre, în general nesănătoase,

critica de specialitate a remarcat în film

umorul subtil

care excede tragismului.

 

Karl Marx este din nou la modă.

Stalin nu a fost un tată chiar aşa de rău.

Engels a iubit la nebunie pisicile.

Lenin purta un crucifix cusut în căptuşeala vestonului.

Pol Pot dormea cu fotografia mamei sub pernă.

Kim Ir-sen a pansat lăbuţa unei maimuţe rănite.

Ceauşescu iubea câinii maidanezi.

Fidel Castro lăcrima când îşi amintea de

bunicul matern.

Mao a fost toată viaţa un copil mare.

 

Prezentul flămând se aruncă asupra trecutului

ca pe o pradă, curge memorie prin toate rănile,

iar faptul că suntem în viaţă

în aceste istorice momente

ale lumii contemporane

ne conferă statutul de învingători absoluţi

în toate războaiele care au ţinut omenirea în priză

vreme de câteva mii de ani

 

de asta e bine, profilactic,

să ne spălăm mâinile

să ne spălăm sângele

să ne spălăm creierele

să spălăm apa.

 

Groapa comună

 

Mă întreb uneori de ce nu am plecat din România

aş fi putut să o fac

după ce am dansat cu toţii Hora Unirii

în jurul cadavrelor ceauşeştilor,

 

deşi nu am avut piedici

mi le-am pus singur,

îmi spuneam mereu că eu sunt patria

şi cum aş fi putut să mă smulg eu din mine însumi

fără să las o rană de nevindecat.

 

Şi pe atunci politicienii erau la fel

şi ticăloşii erau la fel

şi sicofanţii erau la fel

şi idioţii erau la fel

se amestecau precum cărţile de joc la o

partidă de canastă

sau de popa prostu‘.

 

În lumea contemporană

frica ţine loc de ideologie,

laşitatea este lecţia de diplomaţie care se predă

în toate universităţile, examenele sunt dure

şi eliminatorii,

iar cartea de istorie-i

un pod cu vechituri

în care înghesuim

sentimentele bune

şi ratările spectaculoase.

 

(Şi în jur politicienii sunt la fel

şi ticăloşii sunt la fel

şi sicofanţii sunt la fel

şi idioţii sunt la fel

se amestecă precum cărţile de joc la o partidă de canastă

sau de popa prostu‘.)

 

Între timp, patria a devenit

închisoarea perfectă

din care nimeni nu mai scapă nici prin evadare,

nici prin visare.

 

Patria este refugiul perfect la bătrâneţe

pentru cei care şi-au plătit impozitele la zi,

atât în cer

cât şi pe pământ.

 

Patria este un azil în care

cei care îl ocupă sunt încurajaţi

să socializeze ca remediu

pentru destinele extrem de promiţătoare

ratate la un moment dat.

 

Patria a ajuns, în ultima instanţă, un cimitir

în care dacă nu mai are cine să plătească

impozitul anual

pentru locul de veci,

după douăzeci şi cinci de ani,

cât este prevăzut

în regulamentul actual de funcţionare al

cimitirelor

din România,

rămăşiţele sunt aruncate

la groapa comună.

 

21 decembrie 2021