La mijlocul lunii februarie, plini de speranţa că pandemia va încetini sau chiar se va termina, iar noi, cu toţii, ne vom inventa o nouă normalitate, o viaţă mai firească, colegii mei de redacţie au conceput ancheta „Sfîrşitul pandemiei?“. Sigur, pandemia nu s-a chiar sfîrşit, bîntuie încă. Iar după doi ani de boală, moarte, restricţii, frustrare, sărăcire şi aşa mai departe, colegii mei se gîndeau şi ei, cu nostalgie şi speranţă, ca toată lumea, că, evident, normalitatea de „după“ va arăta un pic altfel. Dar că va fi normalitate, totuşi. Cînd noi, cei de la Apostrof, proiectam o anchetă despre viaţa de după pandemie, nimeni nu îşi imagina că de fapt sîntem la secunde distanţă de un război – în Europa.
La trei sferturi de secol de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial, se pune din nou problema confruntării între democraţie şi totalitarism. În altă formă decît s-a pus în al Doilea Război Mondial, în altă formă decît s-a pus pînă în 1989 şi în 1989, cînd s-a prăbuşit sistemul socialist. „Lagărul socialist“, de fapt. Lupta care se dă este însă aceeaşi. Şi se dă cu arme care nu existau în al Doilea Război Mondial şi fără respectul legilor umanităţii şi al tratatelor internaţionale. Un singur om şi anturajul său au reuşit să aducă din nou în lume războiul, moartea, spaima, distrugerea, ameninţarea, genocidul. Televiziunile ne arată cum armata rusă trage în spitale, blocuri de locuinţe, convoaie de refugiaţi. Ca înainte Germania condusă de Hitler, Rusia practică acum terorismul de stat.
Să sperăm că raţiunea şi democraţia vor cîştiga cît mai repede partida şi că preţul în vieţi şi suferinţă omenească pe care îl îndură acum Ucraina va fi cît mai mic.
12 martie 2022, Cluj