1. Este adevărat, pandemia dă semne de retragere. Dar boala în sine a fost însoţită de infodemie, iar acum un nou flagel se extinde dinspre Răsărit. Începusem să mă obişnuiesc cu ideea că măsurile restrictive s-au topit şi că o perioadă de normalitate urmează să se instituie. Am trecut prin boală (o formă nu tocmai uşoară), m-am vaccinat cu trei doze, am respectat ca orice persoană responsabilă restricţiile şi recomandările autorităţilor. Am trăit în conformismul meu o anumită libertate. Cel puţin în ultima perioadă n-am mai resimţit pandemia şi efectele ei. Prin urmare fizic sunt bine, iar psihic aproape la fel, dacă n-ar exista îngrijorarea firească venită din tulburările politice de la Răsărit. Se pare că o încercare este urmată de o alta, iar îngrijorarea generată de îmbolnăvire este urmată de îngrijorarea generată de ambiţiile fără limită în reconfigurarea sferelor de influenţă. Simt, pe undeva, apăsarea scrierii din Jurnalul lui Sebastian, de la începutul lunii septembrie 1939: „Ciudate zile de război. Primul moment mi s-a părut zdrobitor: când au apărut ieri-dimineaţă primele telegrame despre bombardarea Varşoviei am avut sentimentul că totul se năruie. […] Totul e confuz, nesigur, încă neangajat, încă nedecis“. Acelaşi sentiment de suspendare, de lipsă a oricărei forme de lămurire, este cel care însoţeşte zorii incerţi ai unui alt flagel care apasă acum, după ce abia scăzuse puţin presiunea închiderii.
2. În perioada pandemiei am scris foarte mult. Proiecte vechi au prins viaţă, ceea ce n-am reuşit să structurez anterior a trecut prin filtrul multiplelor lecturi şi s-a aşezat altfel, am avut contribuţii regulate la revistele literare din ţară. Am avut şi numeroase activităţi în public, în limitele în care a fost permisă desfăşurarea unor astfel de evenimente. Am avut un foarte consistent turneu de promovare a romanului Balada în numeroase centre culturale din ţară, am avut întâlniri cu cititori, am participat la conferinţe şi evenimente culturale de amploare. N-am simţit, decât cu foarte mici limite, că există o anumită restricţie, iar inspiraţia nu a fost nicidecum inhibată. În ciuda faptului că în celelalte arte, în special în artele spectacolului, perioada pandemiei nu se poate rezuma la prezenta descriere, eu m-am simţit descătuşat, ba chiar alimentat de o serie de lecturi consistente. Perioada pandemiei a fost, probabil, cea mai prolifică perioadă din punct de vedere al creaţiei.
3. Nu m-am gândit anterior la cauzalitatea dintre claustrare şi energiile artistice. Probabil că există. Sunt, totuşi, un om care vine din lumea universitară şi care crede, obligatoriu, că pentru a vorbi despre această relaţie cauzală ar trebui făcut un studiu. Cred că prezenta anchetă poate aduna mărturii elocvente pentru a putea demara o asemenea cercetare. În ceea ce mă priveşte, am resimţit o puternică energie creatoare în toată această perioadă şi, în cazul meu, supoziţia acestei legături cauzale se confirmă. În ciuda unui oarecare entuziasm artistic pe care l-am resimţit şi în ceea ce îi priveşte pe colegii mei, pe prietenii mei din breaslă, producţia literară nu a urmat aceleaşi cote. Restrângerile publice au determinat, după o alimentare şi cu cărţi pentru perioada de izolare, o scădere consistentă a cererii pe piaţa de carte, probleme ale anumitor edituri, ridicarea costurilor de publicare şi a pretenţiilor editurilor, o selecţie mai strictă în raport cu obiectivele de piaţă şi cu cerinţele publicurilor. În ciuda reinventării interioare, pe care o iau în calcul atâta vreme cât în cazul meu se potriveşte, care a însemnat ulterior şi o reinventare ca fiinţă socială – îmi aduc aminte de bucuriile întâlnirilor publice după primul val al pandemiei, iar această amintire mă motivează –, cred că pandemia ne-a lăsat mai săraci, mai trişti, iar acum mai îngrijoraţi şi mai suspendaţi într-un indecidabil la care oricât de limpede ar fi opţiunea noastră, nu putem contribui pentru ieşirea la lumina normalului.