Alexandra Medaru

Când a început pandemia mi-am zis că urmează o perioadă neagră, şi din anumite puncte de vedere a şi fost, atâtea pierderi de vieţi omeneşti, carantină, consecinţe economice. Totuşi, dacă privesc în urmă, strict din punct de vedere personal, pandemia, aşa cum am trăit-o eu, a însemnat o afundare în singurătate, iar mie singurătatea mi-a priit întotdeauna, căci am preferat mereu compania cărţilor şi a scrisului în detrimentul socializării, pe care uneori o găsesc de-a dreptul plictisitoare – nu mă pot regăsi în conversaţiile despre nimic, small talk-ul nu mă caracterizează, şi când cineva nu îmi place, prefer să mă ţin departe.

Astfel, nu m-am resimţit, în ciuda faptului că am îndurat carantina din Danemarca mai mult singură, rareori m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună, care trăieşte tot aici, însă în cea mai mare parte din timp a trebuit să stau închisă între cei patru pereţi ai camerei de cămin, şi mai târziu ai apartamentului, iar acele secunde, minute, ore, săptămâni, luni nu m-au obosit nici psihic, nici fizic, aşa cum ar fi fost de aşteptat. În toată acea singurătate, eu mi-am găsit forţa vitală, m-am aşezat la laptop (ce frumos ar fi sunat maşina de scris!) şi am scris mult. De fapt, am scris în fiecare zi, iar în doi ani am pus capăt unui manuscris de roman care acum se află în proces de revizuire, şi astfel singurătatea s-a transformat în productivitate, un stimul de inspiraţie, pe care nu l-am găsit înainte, în lumea mult prea grăbită şi gălăgioasă care ne înconjoară de obicei.

Un eveniment întunecat s-a transformat într-un resort, iar claustrarea a declanşat un izvor artistic neaşteptat. Pe timpul pandemiei am devenit creator, petrecând vremea cu Dagmara şi Bolesaw, protagoniştii romanului Simfonia ascunsă, dar şi prieteni, într-un sens aparte, căci fără aventurile lor, timpul în vremea pandemiei ar fi fost mai greu de suportat. Ca fiinţă socială nu m-am schimbat prea mult, îmi închipui că şi în lipsa pandemiei aş fi preferat să scriu dacă aş fi avut inspiraţia necesară.

Acum, când mă aflu într-o pauză de la roman, pentru că trebuie să scriu o lucrare de dizertaţie, îmi este dor de acele vremuri în care puteam să mă izolez şi să bat litere şi cuvinte pe tastatura laptopului şi să văd cum pe ecran ia naştere o lume întreagă. Abia aştept să mă reîntorc la revizuirea romanului atunci când voi absolvi şi să reiau ce mi-a dăruit pandemia: scrisul, seva mea, motivul pentru care mă aflu aici. Îmi imaginez că atunci când, în cele din urmă, va veni din nou vremea pentru scris, eu voi fi în continuare un fel de pustnic, aşa cum am fost pe perioada pandemiei, iar lumea mă va privi ciudat, însă pentru mine izolarea va rămâne cel mai de preţ dar pe care îl puteam primi.

Totuşi, în ciuda acestui dar nepreţuit, nu pot să nu mă gândesc la toţi aceia care nu au fost la fel de norocoşi ca mine, cei trecuţi prin boală, cei care şi-au pierdut viaţa, cei care au pierdut pe cineva… Şi la faptul că foarte mulţi vor fi schimbaţi pentru totdeauna. Dacă cuvintele sunt vindecătoare, mi-aş dori ca scrisul meu să ia măcar o parte din suferinţa lor, şi această transformare, care e atât de diferită de a mea, să nu îi doboare, să mai existe loc şi pentru speranţa că binele învinge în final.