1. Mă simt ciudat, în sensul că acuz toate acele senzaţii noi, pe care nu ţi le-ai dorit, spre deosebire de poetul cu dereglarea simţurilor, fresh-uri senzoriale, spun, în care îşi dau mâna mai multe lucruri care se bat cap în cap: alerta psihică şi oboseala generate de auzirea aceloraşi lucruri, mereu şi mereu, noua poziţionare faţă de prieteni, prilej de obiectivare, nu? şi posibilitatea de a pieri noi toţi, sentimentul de neputinţă şi cel de revoltă etc. Cel mai delicat îmi pare următorul fenomen: semenii se uită la mine, eu la ei, fiecare cu aşteptarea să afle de la celălalt o cale, o soluţie, măcar un cuvânt de alinare, că nu mai creşte numărul de morţi ş.a.m.d. Sigur, am empatizat, n-a avut nimeni vreun atac de panică, dar e adevărat că nicicând n-am simţit acel tip special de privire a aproapelui care adulmecă primejdia invizibilă.
2. Da, până la urmă te instalezi în teamă, căci nu te poţi izola informaţional. Ar trebui să ai vocaţia sihăstriei, şi aici nu e cazul, dar chiar şi atunci, dacă te uiţi în vale de pe stânca ta de eremit, îţi dai seama că se întâmplă ceva acolo jos, parcă zgomotele-s altele, parcă e ceva în aer, parcă sunt zvonuri de anunţata apocalipsă. Aspectul iarăşi generează antagonism: starea aiurea te poate şi stimula, mai ales dacă ai porniri de scriitor neoexpresionist, după cum te poate şi anihila de-a dreptul, căci lumea arde şi tu ai vrea să cânţi la vioara lui Ingres. Una peste alta, e ca un învârtit în jurul cozii: îţi vine ideea (îi percepi flacăra) şi, când crezi că a-i apucat-o şi ea va sta la exploatat şi drămuit, îţi laşi prada din mână pentru că te distrage ultima ştire despre pandemie. S-or fi dus de râpă destule gânduri fructace în felul ăsta. N-ai cum să ştii, precis, dacă şi ce ai pierdut în calitate de creator. Pe ansamblu, domină tot gândul că ţi s-au dat, peste voinţa ta, condiţii de a te exprima în mediu anaerob. Să vedem dacă reuşeşti.
3. Pandemia a cam reinventat totul, iar feeling-ul de cobai nu e tocmai plăcut. Dacă ţi-ai fi dorit morţiş claustrare, să zicem, ai fi obţinut-o, desigur parţial şi, evident, provizoriu. Dar aşa… Totuşi, tind să vă dau dreptate: dacă nu s-ar fi întâmplat nimic din toate cele, nu am fi ştiut cum se vede lumea din atare unghi, unul al dictării comportamentului. Şi nu poţi să năzureşti, că e lege. Dar cel care vrea să-şi cunoască limitele, spre pildă să vadă cât poate să-şi ţină respiraţia sub apă, are nevoie de astfel de situaţii. Constat că reflexele nu au fost atinse fundamental: când văd o persoană pe care o asociam cu îmbrăţişarea pe post de salut, impulsul ante-pandemic acţionează instantaneu. De asemenea, dacă sunt în public, la un spectacol ori lansare de carte, organismul răspunde prin setările anterioare. Aplaudăm cu dezinvoltură, schimbăm impresii cu dezinvoltură, fără mefienţă. Libertatea de mişcare spirituală nu a fost afectată, slavă Domnului. Mi-e că din toată trista şi agresiva poveste va rămâne, totuşi, cel puţin o dificultate de ordin psihologic. Copiii, nepoţii noştri se vor interesa de acea perioadă, şi nu prea ai resurse stilistice decât s-o descrii în termenii pe care i-ai folosi pentru evocarea unui război. Supravieţuitorii, rezultă, ar fi veterani de război. Parcă nici asta nu-ţi convine, când va trebui să relatezi succesorilor, că era cât pe ce să fii răpus de inamic pe front, dar tu ai ţinut vreo armă în mână. Pe undeva, parcă se insinuează un scârţâit logic. Nu e imposibil să auzi, fie şi în surdină, la istorisirea ta, replica a fost sau n-a fost….