Carmen Firan

(Textul de mai jos l-am scris înainte de începerea războiului în Ucraina. În momentul acesta nu mi se mai pare relevant. Memoria pandemiei a fost invadată de o spaimă nouă, mult mai puternică, cea a unui posibil război generalizat. Perioada de carantină mi se pare şi ea, din perspectiva de acum, o sinecură emoţională pe lângă drama celor nevoiţi să-şi părăsească ţara, casa, ori familia, nu pentru a sta pe canapea, ci ca refugiaţi, ori pentru a lupta într-un război perfid. Timpul se dă peste cap. Nu ţin minte şi nimic nu mă afectează mai mult decât ce se întâmplă acum.)

Pentru prima oară am fost expuşi la un experiment ciudat, izolarea în libertate, şi la un nou mod de viaţă, relaţiile la distanţă. Nu ne-am aflat la închisoare, dar într-un exerciţiu social unic, cel al uşilor închise pe dinăuntru. Încerci să te adaptezi la viaţa sterilă virtuală, te rupi de familie, prieteni, natură, de rutina de a merge la serviciu, de a-ţi lua copilul de la şcoală, de a merge la un spectacol sau a călători, te rupi de tot ce dădea substanţă vieţii tale şi accepţi într-un timp foarte scurt o nouă normalitate. Un film suprarealist turnat cu succes în care actorii suntem chiar noi. Hollywoodul s-a închis pentru ficţiune, dar se turnează documentare pe viu în fiecare casă. Un posibil scenariu al viitorului în care ne-au fost testate puterea de adaptare, răbdarea, obedienţa în faţa pericolului şi a măsurilor excepţionale, disponibilitatea de a intra în pielea unui personaj forţat să joace pe o partitură post-umană. Consecinţele despărţirii de societate asupra psihicului, chiar pe o perioadă limitată, nu sunt încă evaluate. Unii se plâng de insomnii, alţii au vise ciudate, stau la pândă depresii, forme de anxietate pe fondul spaimei. Nu doar spaima că te poţi infecta, ci şi spaima că îţi este furat viitorul. Va mai fi lumea aşa cum o ştiam? Îţi vei putea relua viaţa de unde ai lăsat-o?

Mesajele contradictorii ale autorităţilor, misterul care învăluie sursa virusului şi imprevizibilitatea evoluţiei lui, creşterea şomajului, depresia economică anunţată au creat pe bună dreptate reacţii disperate în anumite grupuri sociale afectate direct sau doar contemplând efectele crizei. Masca şi vaccinul sunt politizate şi devin surse de divizare. Fiecare cu teoria lui, şi în haosul creat, pe fondul spaimei de necunoscut sau de schimbare, orice teorie poate fi plauzibilă.

Vocabularul de criză abunda în cuvinte care erau folosite doar în medii specializate, cabinete de psihologie, închisori, ori sisteme totalitare. Pe lângă izolare, separare, distanţare, ostracizare, carantină, cuvântul esenţial domina scena. Lucrători esenţiali, măsuri de protecţie esenţiale, servicii esenţiale, drumuri esenţiale, produse esenţiale… Toate celelalte deveniseră peste noapte neesenţiale, adică neimportante, adică în ultimă instanţă ne putem lipsi de ele? În timpul de auto-izolare unii şi-au găsit resurse personale de a rezista. Unii au meditat, au exersat o stare nouă din care au încercat să scoată ceva. Unii descoperă sensul vieţii, iar alţii au senzaţia că abia acum l-au pierdut. Izolarea te poate feri de virus, dar poate fi şi o condamnare psihologică. Sindromul uşilor închise pe dinăuntru este simţit diferit în funcţie de apartenenţă socială, cultură, zonă geografică ori experienţe trecute. Toată lumea e dată peste cap şi fiecare are momentele sale de degringoladă. Oricât ne-am bucura că lunile în care economia a fost dată la minim şi consumerismul redus, natura s-a refăcut, aerul s-a clarificat, animalele au zburdat în voie, apele s-au curăţat, ne punem în şoaptă întrebarea dacă preţul refacerii resurselor planetei trebuie să vină cu sacrificarea calităţii vieţii noastre aşa cum o ştiam. S-a mai întâmplat ceva în timpul de auto-izolare. Ne-am trezit, cum se spune, dacă nu toţi în aceeaşi barcă, toţi în aceeaşi furtună. Oricâte case ar avea unii, n-au putut ajunge la ele. Oricâte bijuterii sau haine de lux, n-au mai avut şansa să le poarte decât prin casă. Toţi însă stau cu celularul, ecranele şi platformele sociale. Criza ne-a uniformizat, într-un fel, pregătind poate un alt tip de globalizare. Dacă dictatura comunistă a produs rinocerizarea unei largi populaţii, izolarea prin zoomificare poate duce la zombificare. În doar câteva luni apare omul fără însuşiri, speriat, cu mască şi celular, lucrând de la distanţă, călătorind prin sufragerie, cumpărând totul de pe Internet. Uşa e descuiată dar după un timp nici nu mai are chef s-o deschidă.

În cei aproape trei ani de pandemie eu am trecut prin diferite faze. În săptămânile de carantină, am fost copleşită de frică, mai ales pentru soţul meu care lucra într-un spital asaltat de bolnavi cu Covid, mulţi pe respirator, şi sute de morţi pe săptămână. Dezinfectantele dispăruseră peste noapte din magazine, la început nu existau măşti, aşa că m-am apucat să confecţionez eu pentru membrii familiei. Forţată să stau în casă, m-am pus pe citit. Cu un sentiment dublu, de frustrare, dar şi eliberare. Aveam tot timpul din lume. Am recitit cărţi dragi din tinereţe şi am citit autori noi. Relaţiile sociale s-au mutat pe zoom. Am participat la câteva lecturi, interviuri şi lansări de carte, dar curând am refuzat să continui această formă sterilă de comunicare în care vedeai pe ecran capete fără trup, un mod artificial de sta în legătură cu lumea şi care mă temeam că va pune stăpânire pe noi pentru mult timp. Am scris eseuri, articole şi poezie, chiar un volum, Cântece de carantină, împreună cu soţul meu Adrian. Fiecare cu partea lui de experienţă, spaimă şi speranţă. Cum pandemia s-a prelungit şi tunelul în care intrasem părea tot mai lung, am început să-mi pierd puterea de concentrare. Nu mai puteam nici citi, nici scrie. O formă de oboseală, de sfârşeală nervoasă, de nerăbdare şi deficit de atenţie. Nu puteam face niciun plan de viitor iar timpul liber de care mă bucurasem la început s-a transformat într-o cămaşă de forţă. Sentimentul de deşertăciune mi se agrava. Dacă încercam să-mi amintesc când am fost ultima oară într-un muzeu sau într-o călătorie, încurcam luni şi ani. Timpul se dăduse peste cap, curgea haotic, amestecând momente din trecut după bunul lui plac. Nu-i mai percepeam sensul şi mi se părea că orice aş face nu are niciun sens. O formă de depresie mascată? Poate.