Seninătate în ciuda a orice
Aşa cum m-au învăţat străbunii, în tot răul se află şi ceva bine. Izolarea m-a readus spre mine însumi. Alergarea sisifică s-a potolit, stânca a rămas dezamăgită la uşa casei. Mi-am reconsiderat biblioteca. Am şters praful la propriu şi la figurat. Am redeschis sertare mucegăite. Am avut mai mare grijă de corpul meu, am reconsiderat igiena. Uneori, cum zice proverbul, e preferabilă o singurătate cinstită unei proaste companii. Mai apoi, pandemia e doar o verigă din lanţul nenorocirilor planetare. Războaie, foamete, revoluţii, ciumă… Uneori drobul de sare se activează, se enervează. Sabia lui Damocles e prinsă mereu de un fir de păr, dar nu e bine să trăim cu o frică permanentă. Orice încercare sinistră care nu ne doboară, ne întăreşte. Mi-am cunoscut, în sfârşit, vecinii. Am strâns rândurile, cum se spune. Solidaritate pe marginea distanţării. Puterea oximoronului! După ce teama a fost învinsă, m-am reîntors la epitaful lui Kazantzakis: „nu mă tem de nimic, nu sper nimic, sunt liber“.
Teama de boală mi-a stimulat inspiraţia. Nu era timp de văicăreală, dacă mai credeam în non omnis moriar. Ştiam de la Sábato că literatura te poate ajuta să-ţi regăseşti propriul chip. Terapeutica scrisului a funcţionat spre exorcizarea spaimelor. Ştiam că timpul nu mai avea răbdare.
Sunt convins că orice claustrare poate declanşa lumini nebănuite. Apoi simţi o schimbare. Am devenit mai selectiv, tolerant. Plus ideea că nu eşti veşnic. Şi te duci spre Tolstoi, adică fiecare zi poate fi cât o viaţă. Dacă ştii s-o drămuieşti, s-o preţuieşti. Neapărat redescoperirea lucrurilor simple, a fericirii nesofisticate, impregnată de un umanism autentic.