Olimpiu Nuşfelean

Citim în continuare realitatea cu o suspiciune bolnavă

1. Psihic şi fizic sînt cam acelaşi. Poate mai bătrîn cu doi ani, să zic aşa, ani mai goi de existenţă, de existenţă aşteptată, posibil descinsă de speranţele mele. Doi ani în care ni s-au luat (furat?) vîslele. Poate mai bătrîn cu o sută de ani, învăţînd (aflînd?) cam la ce se poate aştepta omenirea în acest secol, pe care abia l-a început. Şi care trece atît de repede, precum zilele unei săptămîni. Sau poate sînt mai tînăr cu o sută de ani, retras în ancestral, bîntuit de ameninţări pe care libertatea şi democraţia mă aşteptam să le alunge din lume, dar revenite însă, mereu în agenda marilor mîhniri ale fiinţei umane.

Ca într-o ironie a sorţii, apropiindu-mă de ieşirea din carantină (mult sperată), m-am întîlnit iarăşi cu ea, 5 zile, cu o (uşoară?) infecţie Covid (Omicron?), cu inconfortul consultaţiilor şi al unui tratament, totuşi uşor. Am prins (pe ultimii metri din pandemie?) tratamentul cu antivirale acasă, fără necesitatea internării spitaliceşti. Cel mai mare inconfort mi-a fost dat de imposibilitatea/ interzicerea ieşirii în… natură, care la începutul valului de agresiuni virale era posibilă. Pe atunci, la vremea amiezii, puteam da o fugă în pădure sau la ţară, privilegiu pe care nu l-am avut acum.

2. În perioada pandemiei, nu cred că teama de boală a fost cea mai grea povară de dus, pentru mine, cît cîntarul prudenţelor. Terifiant era Neprevăzutul, care putea să vină din orice direcţie: măştile eficiente sau nu, vaccinul suficient testat sau nu, controversele privind medicamentele, imposibilitatea aparţinătorilor să-şi scoată (decent) morţii din spitale, umilirea persoanei (bolnave sau nu) în ultima etapă a vieţii, adevărurile ştiinţifice şi medicale care se băteau cap în cap. Inumanul a luat cele mai josnice feţe, ne-a dat lovitura de graţie, după atîta filozofie şi acţiune social-politică de promovare a demnităţii umane!…

Inspiraţia, biata de ea, nu prea avea de ce să sufere. I se ofereau subiecte, dar nu şi, desigur, libertatea de reflecţie, răgazul de a adăsta în căutarea expresiei potrivite.

Şi nu poţi privi o asemenea boală prin cheia profitului. Nici chiar a profitului de atelier. Chiar dacă îţi dă ceva inspiraţie, nu poţi să te lauzi cu asta: că o boală te ajută să scrii mai bine, mai… substanţial, mai inspirat. Cred că o asemenea boală le-a amintit scriitorilor că sînt oameni şi că trebuie să scrie pentru om, nu pentru nu ştiu ce estetici devitalizate.

3. Se „prognoza“, se mai prognozează că lumea va fi altfel după pandemie. Dar cum ieşim din boală? Alţii, dar nu altfel. Nu cu o alternativă mai bună la ce a fost. În loc să citim cărţi, citim în continuare realitatea cu o teamă (suspiciune, tensiune) bolnavă. Nu citim cărţi, dar sîntem prizonierii lecturii. Ai citirii realităţii, pe care o întoarcem pe toate feţele. Fără rost.

Am petrecut mult timp citind feţele decidenţilor care vorbeau despre pandemie, feţele medicilor curanţi, şirurile de ambulanţe care aşteptau la ATI!… Iar acum realitatea nu vine spre noi prin măriri de salarii, ci prin imaginea facturilor de la curent, a transportoarele americane care străbat ţara spre aeroportul Kogălniceanu, a marfarele interminabile încărcate cu tehnică militară ale ruşilor… Şi a ce mai arată războinicii. Cum să reinventezi fiinţa socială într-o asemenea harababură, în care omul simplu nu are niciun cuvînt? Doar să înghită în gol. Pandemic. Umilit de alte şi alte imagini înfricoşătoare, care îl agresează continuu…

Iar în chiar această vreme comunitatea scriitoricească acumulează, şi ea, tot mai multe tensiuni. Sîntem, în general, mereu pe picior de război, dar nu ştim cu cine luptăm. Care e „faţa“ virusului? Zicem că luptăm, dar nu ştim cu cine. Faţa duşmanului ne rămîne mereu necunoscută. Poate că duşmanul nostru sîntem chiar noi, dar nu ştim să ne căutăm în oglinda narativă! Fără vîsle. Fără să ne întrebăm – vorba lui Heidegger – „de unde vina tăcerea gîndirii“?