Dragilor de apostrofi,
Pandemia de SARS-CoV-2 nu va da semne de retragere niciodată, de-aici înainte. Sub diferite forme (vezi starea de veghe a graniţelor Ucrainei!), ea va fi prezentă şi însoţitoare a noastră, până la întâlnirea cu sora ei, Moartea. Europa nu va începe să se relaxeze niciodată de-aici înainte. Focare ale primitivismului de toate formele sunt peste tot în lume. Ele sunt generatoare de varii pandemii. Şi cât vor exista aceste focare, Viaţa va fi mereu în primejdie. Fără prudenţă, interdicţiile se ridică una câte una. Putem încerca un prim bilanţ al experienţelor trăite în cei doi ani de la primele cazuri de la noi, bilanţ care, aşa cum îl simt/presimt eu este catastrofal, pe de-o parte şi înălţător-revigorant, pe de alta. Pandemia este periculoasă, paradoxală şi prevestitoare.
1. Dintr-un om mega sociabil, manifestând un cult istratian al prieteniei, până la varii confuzii ale prejmei, cu o poftă de Viaţă fără astâmpăr şi cu simţul umorului ultra dezvoltat până atunci, încă din martie 2020, când la noi debuta pandemia, m-a cuprins, în prima fază, o uşoară iritare, mai apoi o spaimă însoţită de duioşie/anxietate, culmea, nu pentru Viaţa mea, ci pentru a celor dragi mie. Mi-am luat un concediu prelung, vreo trei luni, şi-am început să lucrez. Într-o seară târzie de început de primăvară, m-a sunat Constantin Cubleşan, propunându-mi să fac ediţia Felea în cadrul proiectului Editurii Academiei, acela cu 101 de poezii, în cadrul căruia au apărut şi cine trebuie şi cine nu trebuie, amestecând valoarea cu cumetrismele de tot felul, spre larga ilaritate a breslei. I-am spus că nu sunt pregătit, că este mult de lucru, mi-a răspuns că eu sunt cel mai indicat, deoarece i-am fost şi prieten, subliniind că a discutat şi cu D.R. Popescu şi că acesta a fost de acord cu propunerea sa ca eu să fac ediţia Felea. Până la urmă am acceptat şi-am început, încă din acea noapte, munca la carte. Cubleşan îmi spusese că am un an pentru a o termina. În trei luni, însă, ea a fost gata. Iniţial am intitulat-o Vânzătorul de nimicuri, un vers al marelui poet clujean, dispărut în primăvara lui 1993 (înmormântat greşit, în Cimitirul din Mănăştur, de către doi preoţi greco-catolici, care-i tot încurcau numele cu cel al lui Aurel Felea, textierul de muzică uşoară), vers care mi s-a părut expresiv şi sugestiv pentru poezia sa. Am făcut dosarul, l-am trimis la editură în Bucureşti. După câteva zile, mare panică, îmi spune Cubleşan, cartea n-a ajuns încă la editură şi D.R.P.-ul este cam supărat. Sun la editură, de unde mi se spune că manuscrisul se află pe masa redactorului Magdalena Bedrosian, desigur. Îl sun pe Cubleşan şi-i spun, şi mă îndeamnă să-l sun pe D.R.P. şi să-i zic şi lui, ceea ce am şi făcut. Am aşteptat cuminte un semn de la editură. Prin toamnă, cam după vreo patru, cinci luni, mă sună Magdalena Bedrosian şi-mi spune că nu-i place antologia întocmită de mine, că sunt prea multe citate, că prefaţa e prea lungă, că n-am respectat formatul colecţiei şi că această carte nu va apărea la pretenţioasa ei editură. Nimic despre soluţii pentru ca, până la urmă, efortul meu să fie răsplătit şi salariul ei să fie motivat. Când a simţit că sunt uluit de tupeul ei, aceasta a început să mă jignească, spunându-mi că sunt un infatuat, că nu înţelege ea ce-am vrut eu să demonstrez cu această carte, bla, bla, bla. Am devenit mai atent la nuanţele discursului ei şi mi-am dat seama că această octogenară plictisită era montată de la Cluj, că, altminteri, cum să-şi permită să vorbească astfel cu un scriitor pe care nu-l văzuse niciodată. I-am întors „politeţea“, imputându-i că fusese nepoliticoasă şi cu ultima carte antumă a lui Felea, editându-i-o mizerabil, cu multe greşeli şi omisiuni imputabile editurii. M-a întrebat în ce an era şi am auzit-o şoptindu-şi „eram directoarea editurii“. După care, enervându-se brusc: „Nu-mi pare rău că v-am respins cartea!“ A doua zi, îl sun pe Cubleşan şi-i spun totul. Râdea ca de una bună, relatându-mi că şi cu el procedase Bedrosian la fel, cu ani în urmă, asigurându-mă că va vorbi cu D.R. Popescu şi că, mai apoi, mă va suna. Au trecut doi ani şi, prietenul meu de până atunci, Cubleşan, nu m-a mai sunat niciodată. Eu am publicat cartea la splendida editură clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă, iar cartea, înveşmântată magistral de artistul Gabriel Hutera, s-a bucurat de un real succes (am primit comenzi ferme până şi de la Tulcea!). Am povestit această întâmplare perplexă, pentru a ilustra cât mai corect metamorfozele demnităţii în vreme pandemică. Două faţete pandemice mi-a revelat această poveste: una, că oamenii s-au schimbat şi niciodată nu vor mai fi ca înainte (în rău, desigur!) şi a doua, că pandemia, cu primejdiile ei cu tot, te sustrage, nu tocmai în mod subtil şi elegant, de la bucuriile pierzaniei tale de până atunci, şi te trimite la masa de lucru, aşa cum s-a întâmplat cu mine. După pierderea încrederii în nişte oameni pe care, până atunci, îi respectasem, pe unii chiar iubindu-i, am primit o energie fantastică pentru scris, pentru citit, pentru a cerceta mai în amănunt cuibul singurătăţii, pe care-l ignorasem până atunci. În cei doi ani pandemici, 2020 şi 2021, am scris şi am publicat opt cărţi şi am reeditat una: Cartea de toamnă. Poeme 1993-2020 (2020); Pulberi. 65 de poeme alese (2020); Clujul politic şi administrativ 1992-2020. Dicţionar de persoane, lexicografie (2020); Ioan Alexandru. Autoportretele, eseu şi antologie (2020); Victor Felea. Muţenia mea princiară, eseuri, interviu şi antologie de versuri (2021); Atotpustiul. Poeme neînserate (2021); Pavel Dan. Poet al Câmpiei Transilvaniei. Pastelurile. I, eseuri (2021); Din însemnările lui Simon Cireneul. Încredinţarea. Publicistică 2017-2021 (2021) şi, după cum spuneam, o reeditare a cărţii mele din 2015 Răscolitorul. Poeme paiduşcă (epuizată). Anul acesta, al treilea pandemic, în ordine apocaliptică, pe lângă trei proiecte stabilite, prietenul meu, Aurel Podaru, mi-a mai propus unul, împreună cu el alcătuind un dicţionar-antologie cu poeţii faţă de care Moartea a fost mai nerăbdătoare decât cu alţii, înşfăcându-i din braţele Poeziei lor. Un proiect generos şi surprinzător, descoperind poeţi veritabili despre care habar n-avusesem până acum. Aşadar, atât fizic, cât şi psihic, în tot acest timp m-am simţit foarte bine, iar proiectele literare şi marea mea Iubire, Mihnea, care în această lună va împlini trei ani, m-au ferit a fi contaminat de virus. Iată, truda şi Iubirea, două terapii contra unei pandemii fără de sfârşit!
2. După cum am demonstrat mai sus, mie mi-a stimulat inspiraţia, m-a îndemnat să scriu şi să public, m-a învăţat, în schimb, să fiu precaut doar cu oamenii, iubind şi mai mult toate vieţuitoarele pământului, m-a reîntors la lecturile mele, neglijate, oarecum, în anii dinaintea pandemiei. M-a atenţionat asupra Iubirii seniorilor, că aceştia, atunci când se adună în găşti, fie ele şi intelectual-editoriale, pot fi primejdioşi, că răutatea, stârnită din neputinţă şi invidie, poate naşte monştri şi că acestora le poţi cădea victimă sigură, dacă ignori răzbunarea lor din pricina situării permanente, de la o vârstă, în preajma Morţii, iar această continuă însoţire/apropiere incomodă te înrăieşte, îţi anulează fiinţa firavă, dar luminoasă, contorsionând-o, urâţind-o.
3. Nu, pandemia n-a reinventat nimic, şi-acum n-aş vrea să mă asemăn cu Cocoşilă din Poiana lui Iocan. A transformat omul, dintr-o fiinţă fragil-socială, într-una a-socială. Priviţi spectacolul străzii, timp de o oră, şi veţi înţelege: oamenii nu se mai privesc (căci nici nu au ce vedea la o faţă acoperită!), nu mai stau la poveşti, nu se mai îmbrăţişează, se feresc din calea cunoscuţilor, se bat, se înjură, reacţionează violent la orice gest ai face, sunt impertinenţi, fără răbdare, şi-au pierdut şi sfioasele maniere de până atunci, ucid, se sinucid, prietenii de-o Viaţă se despart din te miri ce, familia este împărţită între cei ce s-au vaccinat şi cei ce refuză a se vaccina, urându-se cu o vehemenţă nemaiîntâlnită. Moartea nu mai sensibilizează pe nimeni, ţopăie fără pardon prin toate cotloanele şi nici că ne pasă. În cei doi ani, mi-au murit şi ultimele două surori pe care le mai aveam, una din Cerna, satul meu natal, şi alta din Brăila. N-am fost la înmormântarea lor. Mi-au murit apropiaţi, cunoştinţe, afini, am aflat târziu despre Moartea lor şi mi-am văzut în continuare de-ale mele. Claustrarea, în schimb, a redus până la zero timpul pierdut cu tot felul de nimicuri de până atunci şi a declanşat, într-adevăr, resorturi artistice neaşteptate. Viaţa mea, acum, se împarte între a pleca de-acasă la serviciu (la primărie) şi de la serviciu, acasă, unde uit de mine în bibliotecă, la calculator, în lectură. Norocul meu, aşa cum observa şi Marta Petreu într-o discuţie telefonică dinaintea Crăciunului, este că acasă mă aşteaptă Maria, că o am lângă mine pe Cristina şi că Mihnea îmi umple Viaţa şi inima cu o Iubire mare, mare… Plâng în somn de bucuria acestei Iubiri.