Gellu Dorian

1. Nu pandemia în sine, ci modul cum a fost administrată, reinventată de la o stare de alertă la alta m-a stresat. Nu am fost conspiraţionist, nu am aşteptat de la o zi la alta să apară o dezminţire a acesteia, să iasă la iveală dedesubturile, care, oricât am fi noi de nepricepuţi sau toleranţi din acest punct de vedere, sunt sau ar putea să fie spaima celor care s-au pus într-un fel sau altul în slujba unor scenarii diabolice. Am trecut prin boală la zece luni de la ivirea primului caz în România, când vârful cazurilor pozitive era de peste 10.000. Am stat în spital paisprezece zile. Nu am avut o stare gravă. Am ieşit negativ, însă cu multiple sechele: tromboze, care m-au chinuit mai bine de patru luni, respiraţie deficitară, controale după controale, la o lună, la trei luni, la şase luni, la un an. M-am vaccinat. Am avut recent forme de gripă ce păreau a fi din cauza Omicron-ului, însă am ieşit de patru ori negativ, la diverse laboratoare, unde am fost trimis pentru a-mi putea vedea de sănătate, cu alte boli amânate, cu care până mai ieri nu am putut intra în diverse spitale din ţară. Cum să fiu oare acum, la mai bine de doi ani de pandemie, de stres, de nesiguranţă, de umilinţă uneori, de disperare? Normal psihic? Nu cred. Deşi nu dau semne grave de depresie, nici de atitudini antisociale, de revoltă de sine şi aşa mai departe. Normal fizic? Nici măcar. Înaintând în vârstă, după unele precepte, după cincizeci de ani începi să acumulezi diverse boli, după şaizeci de ani, chiar începi să simţi greutatea anilor într-un fel anume, de care până atunci nu-ţi dădeai seama. După şaizeci şi cinci, când eşti scos la pensie, tras pe dreapta, într-un oraş în care ignoranţa, nepăsarea, mai curând uitarea celor din jur sunt caracteristicile unei lumi din care nu mai faci parte, într-un context ca ăsta prin care am trecut, de pandemie, chiar simţi că peste sufletul tău cad greutăţile pe care trupul fizic nu le mai poate duce. Dar am norocul că nu mă las atât de uşor învins de ignoranţa celor din jur, care, oricum, în calculele mele nu au contat. Sper ca aceştia să dispară odată cu viruşii care au provocat această pandemie care unora le-a picat bine, altora le-a impus carantina, izolarea, scoaterea din activitate. Un scriitor adevărat se foloseşte de toate aceste coerciţii şi iese cu ceva de folos din lagărul impus de acestea.

2. Nu ştiu dacă am avut o teamă de această boală, venită, ce-i drept, peste alte suferinţe ale trupului meu, ascunse un timp şi în această perioadă date uitării, netratării. Am privit-o la masa de scris, aşa cum am făcut şi până a apărea ea, pandemia, provocatoare de teamă. Chiar în acele prime luni ale anului 2020 am finalizat romanul Schisme (o tragedie românească), pe care îl tot amânam din diverse motive sau alte preocupări extraliterare, roman care a apărut la finele anului trecut la Editura Cartea Românească. Am început alt roman, la care lucrez acum şi care va încheia o trilogie, care a apărut ca idee pe parcursul scrierii primelor romane din ea, Împotriva noastră şi Schisme. Sper să-l termin odată cu eradicarea pandemiei. Am scris poezie. Am schiţat câteva proiecte de piese de teatru, am scris pentru rubricile pe care le am la unele reviste, am editat revista „Hyperion“. N-am stat. Nu stau, chiar dacă apăsarea unei astfel de vremi de restrişte, cu variante de Coronavirus pe câte litere are alfabetul grecesc, cu ameninţarea de la o zi la alta a războiului adevărat, care stă gata să înlocuiască stările de alertă de tip Arafat cu cele de urgenţă de tip Putin. Nu mă las niciodată copleşit de astfel de evenimente, deşi nu pot spune că nu mă pun în gardă şi-mi răpesc din timpul cât a mai rămas din cel ce mi-a fost dat mie de Dumnezeu.

3. Normal pentru orice scriitor este necesar să se reinventeze de la o scriere la alta, să se redescopere, să-şi declanşeze resorturi artistice neaşteptate. Altfel sucombă într-un soi de aşteptare, poate roditoare, poate neroditoare, din care iese mai măcinat psihic şi fizic decât după o pandemie plină de tot felul de coerciţii. Cât priveşte fiinţa socială din scriitor, indiferent de pandemie sau libertate totală, aceasta depinde de lumea în care trăieşte, de zădărnicia acesteia, de izolarea în care se trezeşte atunci când, după o viaţă de om, se trezeşte singur, trimis într-o posteritate plină de ipochimeni care se cred veşnici, nemuritori, dar care atunci când le vine şi lor rândul, vorba poetului, nu cad, ci se surpă. De această surpare a lumii mă sparie gândul, vorba cronicarului. Vremurile astea sunt potrivnice oricum le-ai trăi.