Bogdan Ghiu

1. Mă simt minunat, mi-am adus aminte de tinereţe, de anii ’80, când scriam cu mare antren şi ştiam că sunt de partea bună a istoriei, pe drumul cel bun şi în sensul cel bun. Izolarea este condiţia scrisului. Un scriitor se pune singur în carantină. De ce m-aş simţi rău în această neaşteptată revenire la o condiţie „literară“ generalizată, impusă, şi tocmai de aceea respinsă? Spaţiul public şi, în general, convieţuirea socială a ajuns, în România, la un asemenea grad de incivilitate, de abuz şi de impietare permanentă a tuturor asupra tuturor (de fapt, mai mult a unora asupra altora decât, ca să spun aşa, invers), încât puţină distanţă chiar „socială“, nu doar „fizică“, la atâta „socializare“ nu poate face decât bine. M-am ferit, m-am dezinfectat, m-am vaccinat, am acceptat şi adoptat, prin urmare, nişte reguli şi nişte convenţii – de ce să mă plâng? Pandemia ar trebui să aibă – dar fireşte că nu va avea – nişte efecte civilizatoare benefice, a fost ca o şcoală, dar nouă, tocmai, nu ne place la şcoală, să învăţăm, să fim trataţi ca nişte copii, să facem efort, să fim „infantilizaţi“. Cât despre mască, abia de-acum ar trebui să începem să purtăm permanent: împotriva aerului irespirabil cauzat de poluarea atât fizică, propriu-zisă, cât şi, cum să spun, hai să-i spun „culturală“, me(r)diatică: întrupat-ideologică, adică „de bun-simţ“. În urma pandemiei eu, unul, am deprins nişte bune practici de care promit să nu mă dezbar prea uşor.

2. Mie îmi place realitatea aşa cum e, mă „infectez voluntar“ (cum spunea Sloterdijk), preventiv sau nu, pharmakonic, cu ea, sunt un scriitor realist începând cu nivelul epidermic al scrisului (complicat pe măsura realului), am scris şi m-am explicat despre toate acestea într-o carte special dedicată cu care am onorat evenimentul socio-viral: Pandemiocraţia. Kairos şi vidul împărtăşit (Contracriza 2), apărută la editura Tact din Cluj-Napoca în toamna anului 2020. Cum aş fi putut rata o asemenea ocazie, un asemenea dar istoric? Căci tocmai asta, explic în carte, este, a fost pandemia, aşa ar fi trebuit ea tratată, sau aşa ar fi trebuit să profităm tratându-ne cu ea: o imensă ocazie istorică, fireşte, ratată. De care doar partea nefastă a profitat, dar care, cum spuneam, m-a făcut şi mă face să mă simt la fel ca în anii ’80: de partea cea bună şi în sensul cel bun al istoriei.

3. Da, evident, numai despre asta e vorba. Dar am răspuns deja: fugim de pandemie, urâm pandemia tocmai pentru că ne-a resocializat, deranjându-ne din excesul nostru maniacal al frecventării în exclusivitate a polului individualist prin reamintirea polului interesului comun, al solidarităţii, al agregării, al întâlnirii, al deschiderii, al receptivităţii, al eticii. Socialul nu e o sferă, ci o elipsă, are doi centri: individul şi, nu comunitatea, adică proliferarea identicului, ci, tocmai, societatea, conjugarea cu alterităţile, la plural. Pandemia a fost un gol istoric şi o pauză de gândire de care, tocmai, nu avem cum să nu fugim ca dracul de tămâie. Cum să ne oblige cineva să stăm singuri, pascalian, într-o cameră? Deci până la urmă, în loc să însemne o redresare şi o ruptură, o echilibrare, o nuanţare, pandemia va accelera tendinţele negative, disruptive anterioare, deja existente, în marş triumfal: le va apropia şi mai mult, delirant, de catastrofa comună, pe care de fapt o trăim deja. Trebuie să-i mulţumim însă dlui Putin că a venit să nege în act, să afirme negarea acestor posibile ruminaţii nesănătoase, afirmându-se ca negaţionistul-şef, într-un moment când locul fusese lăsat liber de Trump. Şi să devenim tot mai vigilenţi la adepţii lor nu declaraţi, ci, tocmai, neaşteptaţi, apropiaţi, intimi uneori, chiar: din noi înşine.