Ion Pop

1. La vârsta la care am ajuns, care numără deja opt decenii, pot zice că până la declanşarea pandemiei, aveam deja un exerciţiu destul de serios al distanţării şi izolării. Oamenii de o anumită etate, venerabilă, nu-i aşa, sunt „veneraţi“ tot mai de departe, sunt căutaţi mai rar decât erau cu ani în urmă, – şi e firesc. Preocupările vârstelor mai tinere sunt altele, feţele se schimbă, se deplasează inestetic şi dezagreabil linii, riscul de a fi plictisit cu văicăreli şi meditaţiuni mai curând pesimiste nu încurajează întâlnirile şi dialogul, drept care eşti căutat tot mai rar, telefonul nu te deranjează prea des, absenţa voluntară de pe facebook contribuie mult la scăderea comunicării. Eu am avut totuşi „supape“, m-am mai întâlnit din când în când, în aceşti doi ani, cu prietenii cei mai apropiaţi, nu prea mulţi, – câţiva colegi de liceu de pe vremuri, câte-un fost tânăr echinoxist dispus să evoce momente de viaţă şi scris, să spună câte-o anecdotă, să comenteze noile isprăvi din lumea literară. Acest mic univers n-a mai putut fi completat de reuniunile cu confraţii scriitori destul de recente la filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor, cea mai activă din ţară până acum. Dar faptul că n-am încetat să scriu, colaborând la mai multe reviste în fiecare lună, lansarea publică a unui soi de integrală a poemelor mele, apariţia a încă unui volum de critică, invitaţiile la mai multe anchete ale revistelor, m-a menţinut totuşi într-o legătură destul de strânsă cu mediul scriitoricesc. O anumită presiune psihică am resimţit-o, desigur, întreţinută de sentimentul pericolului permanent, de reducerea drastică a spaţiului de deplasare (nici o călătorie în străinătate, foarte rare ieşiri în ţară şi la ţară). Curtea şi grădina casei a fost spaţiul, limitat desigur, al mişcărilor mele zilnice. Trebuie să recunosc că a contat foarte mult şi procentul de siguranţă dat de vaccinurile apărute destul de repede pe piaţă, m-am vaccinat de trei ori fără nicio „reacţie adversă“ şi n-am contenit să mă mir de uluitoarea reacţie a multor români care au refuzat să se apere şi să-i apere pe ceilalţi de boală, când aveau totul la dispoziţie ca s-o facă, şi încă gratuit. Se vede că lozincile goale de sens despre îngrădirea drepturilor omului (de a muri? de a provoca moartea unor fiinţe apropiate?) au avut un câştig paradoxal şi absurd de cauză, încurajate de ipocrizia şi incompetenţa politicienilor populişti, speriaţi că-şi vor pierde votanţii dacă-i obligă în mod raţional să-şi păzească sănătatea. Consecinţă a lipsei grave de educaţie pe toate planurile… „Carantina“ n-a fost şi nu este deloc plăcută, dar dacă „badea“ din anecdotă a mai şi cugetat, nu doar a şezut, această destul de lungă perioadă a putut fi suportată mai uşor, cu sprijin substanţial în lecturi şi muzica mare, care îndeamnă şi ele la meditaţia gravă şi cumpănită. În familie, ne-am încurajat şi susţinut reciproc contra posibilelor stări de depresie.

2. Desigur că mi-a fost şi teamă de boală, fiind mai vulnerabil la vârsta mea, însă triplul antidot la Covid 19 şi adjuvanţii săi a atenuat mult din aceste temeri. Am mai traversat, de altfel, momente şi mai dificile în viaţa mea, boli mult mai grave, foarte concrete, aşa că am câştigat, ca să zic aşa, o oarecare experienţă de „veteran“. Aşa stând lucrurile, pandemia şi izolările ei n-au devenit teme speciale pentru scrisul meu, care s-a străduit să urmeze, cu un calm relativ, secvenţa temporală pandemică, un calm de care mai are nevoie şi în continuare.

3. „Reinventarea ca fiinţe sociale“ ar fi, în principiu, consecinţa, şi în bine, şi în rău, a acestei perioade. Adică, conştientizarea mai acută a însemnătăţii autenticei comunicări umane, a fragilităţii fiinţei fiecăruia dintre noi, încurajarea sentimentului de înţelegere şi compasiune pentru celălalt, solidaritate, consolidarea legăturilor familiale etc. Aşa va fi fost pentru mulţi, dar pentru şi mai mulţi mă tem că lecţia n-a fost atent şi corect însuşită. S-a făcut atâta zgomot pe tema lipsirii de drepturi, a îngrădirii libertăţilor individuale, încât e de bănuit că ceea ce ar fi trebuit să fie o experienţă de renovare etică, civică, omenească pur şi simplu, n-a atins cota de profunzime reflexivă şi de pură simţire la toată lumea. Cred că se pune din nou aici poblema deficitului de educaţie, de cultură, de cultivare a sensibilităţii umane superioare. Altminteri, cred că scriitorii au trăit ceva mai uşor această experienţă, cu excepţia, desigur, a celor care au pierdut părinţi, bunici, prieteni, ori au suferit ei înşişi diverse terapii intensive. Unii şi-au trecut-o în scris, alţii, printre care mă număr, au resimţit-o ca pe un fel de caz particular al singurătăţii de care scriitorul are de atâtea ori nevoie, în care e obligat, prin condiţia sa aparte, să se retragă şi să trăiască, cu speranţa că poate comunica şi mai intens, şi mai autentic cu lumea din jur ori cu sinele său profund.