Irina-Roxana Georgescu

1. Psihic: la început foarte greu, mai ales din cauza isteriei mediatice şi a schimbării bruşte de perspectivă (obligată să muncesc de acasă, spaţiul personal a fost invadat de sarcini tot mai copleşitoare, iar timpul personal a fost anihilat, nu a mai existat delimitarea zilelor de lucru de cele de odihnă, sâmbăta şi duminica şi-au pierdut orice semnificaţie), în prezent, într-un stadiu de „amorţire“; mi se pare că ameninţarea cea mai mare este iminenţa izbucnirii unui război.

Fizic: la fel de complicat, fără timpul personal de a face mişcare din cauza restricţiilor diverse şi a obligaţiilor aberante, după trei doze de vaccin şi tratamentul post-Omicron; tuse, oboseală, lehamite.

2. Am scris în pandemie un Jurnal de carantină cu prietena mea, Carmen Ianculescu – mai degrabă o încercare de a contrabalansa ceea ce trăiam atunci amândouă cu ceea ce izolarea ne impunea – text „la două mâini“ apărut în 2020, în volumul Izolare forţată, la Casa de Pariuri literare. Ţin foarte mult la acest text atât pentru că ne-a pus faţă în faţă/„faţă către faţă“, cât şi pentru că a fost şansa de a nota ceea ce ne trecea prin minte, de la aspecte anodine la proiecte de tot soiul; de asemenea, am terminat un volum de poezie, intitulat Une contre-histoire, care va apărea primăvara aceasta la editura L’Harmattan – o „istorie“ personală suprapusă peste cea a ultimilor ani, în care se simt nu doar teama de boală, neputinţele proprii, ci şi căutarea frumuseţii şi a puterilor pierdute, cultivarea iubirii şi a prieteniei.

3. Orice fire artistică are nevoie, cred, de izolare, care ar trebui să fie un act volitiv, nu impus, fiind vorba, totuşi, de un context în care individul să nu se simtă ameninţat. Claustrarea din pandemie a generat, însă, pentru destui, traume nenumărate: şomaj tehnic, despărţiri, decesul celor apropiaţi, depresie, crize de ipohondrie, a agravat boli sau a generat altele. În plus, a scindat lumea, a confruntat-o cu probleme fără rezolvare şi care au amplificat ameninţările şi angoasele. Cu siguranţă că pandemia ne-a reinventat ca fiinţe sociale (nu ştiu dacă neapărat într-un sens bun), făcându-ne mai familiară (şi fals prietenoasă), poate, vieţuirea în faţa laptopului sau a tabletei, conectaţi, deci, la o viaţă virtuală care stoarce din noi aproape tot ce este uman şi firesc.