Vasile Igna

1. Obosit. În egală măsură fizic şi psihic şi, probabil, pentru încă multă vreme. Am respectat carantina, am făcut vaccinurile, am suportat restricţiile, trecând peste umilirea de sine cu gândul nu doar la protecţia proprie şi a familiei, ci şi la cea a semenilor. Când „controlul“ e raţional şi rezonabil, el se menţine în limitele prevenţiei şi încetează de a mai fi intolerant, abuziv, represiv.

Tragismul şi, într-o oarecare măsură, derizoriul unor „fenomene“ precum cel al pandemiei îşi are izvorul în comportamente care omului îi sunt familiare dintotdeauna şi se datorează (ştim asta din tragedia greacă) unor greşeli ce puteau fi evitate. Astfel încât supravieţuirea să nu fie condiţionată doar de hrană ori de buna guvernare, ci şi de adaptarea la o realitate care ne arată, din start şi pe toţi, ca fiind slabi, ignoranţi sau păcătoşi şi, în niciun caz, sfinţi, îngeri sau diavoli. Toate acestea nu au făcut pandemia mai puţin traumatizantă, deoarece, chiar şi atunci când nu e ucigaşă (ceea ce nu a fost cazul), uniformitatea este prin ea însăşi umilitoare. Viaţa adevărată e acolo unde diversitatea nu e doar visată, tolerată, admisă, ci şi încurajată.

2. Nici una, nici alta. Eu nu scriu bizuindu-mă pe „inspiraţie“, ci pe dorinţa, devenită voinţă irepresibilă, a mărturisirii şi a nevoii de a ordona, cât de puţin, fluxul capricios al conştiinţei, cu toate aluviunile ei, mai mult sau mai puţin identificabile. Pe de altă parte, nu ştiu dacă „inspiraţia“ nu va fi fiind ea însăşi o boală. Iar, dacă e aşa, sunt sigur că tămăduirea ei nu se află în coerciţie, ci mai degrabă în diseminarea binelui şi a speranţei. Cum întotdeauna am asociat libertatea cu ceva (o stare?) în care siguranţa proprie e egală cu binele comun, e sigur că absenţa, fie şi provizorie, a acesteia e generatoare de deziluzii şi de suferinţă. Iar suferinţa nu e doar un catalizator, ci şi un extraordinar revelator. Ea nu face din negru alb, dar mai îndulceşte asperităţile şi luminează contururile.

3. În principiu, da, cu precizarea că e o diferenţă enormă între claustrarea voluntară (oarecum imanentă) a scriitorului şi cea „legiferată“. Cea din urmă e un fel de parodie a închisorii, în care pedeapsa e un transfer – intempestiv, cvasiraţional – al unei vini abstracte asupra unui individ concret, în general inocent şi greu clasificabil. Nu cred, însă, că pandemia ne-a reinventat ca fiinţe sociale, ci, cel mult, ne-a pus în faţă o oglindă necruţătoare şi ne-a eliberat din chingile, aproape încarnate, ale unui comportament ce părea definitiv acaparat de util, mercantil şi futil. Ne-a descoperit umilinţa, teama şi precaritatea, dar şi ignoranţa, superstiţiile şi ravagiile egocentrismului. Altfel spus, unicitatea şi uriaşele ei diferenţe. Eu cred că am început deja să numărăm şi să cântărim, dar de înţeles nu prea înţelegem. Pentru orice scriitor, care nu substituie realitatea cu iluziile şi talentul cu instinctele, provocarea este uriaşă.