Simona Popescu

Luăm partea cea bună!

1. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mă aflu mai demult într-un fel de voluntară (şi benefică) autoizolare. Carantina, restricţiile au fost cu siguranţă o traumă pentru alţii, mai sociabili, mai plimbăreţi, mai activi social. Pentru mine, izolarea „oficială“ a fost doar un alibi. Cum ar veni, intram şi eu în rîndul lumii (punem aici un emoticon!). Dar faptul că s-a suspendat normalitatea pentru ceilalţi m-a afectat. M-a afectat faptul că studenţii mei nu au avut studenţie. Nu vorbesc doar de şcoală. Acum o săptămînă m-a întrebat o fată la un curs (pe ecranul împărţit) dacă e posibil să ne vedem măcar o dată la Facultate, că ea şi colegii ei nu s-au cunoscut niciodată, nu s-au văzut fizic. Mi s-a strîns inima. Am zis că da, măcar afară, în curtea Facultăţii de Litere. Stăm pe jos, în cerc. Vorbim. Altfel, tehnologia ne-a ajutat să funcţionăm. Şi nu doar să funcţionăm. Au fost multe momente emoţionante în tot acest timp. Situaţii de apropiere care nu se petrec niciodată de aproape. Paradoxal, uneori distanţa e apropiere. Altfel, senzaţia că intri în dispozitiv. Vorbeşti singur în camera ta. Supraexpus cumva.

Psihic şi fizic nu izolarea m-a afectat, repet. M-au marcat tragediile personale din lume sau cele ale cunoscuţilor mei, toată situaţia, mai ales din primul an de pandemie, din primele luni. Dar, pe de altă parte, m-a exasperat prostia (ticăloşia?) celor care au pus în pericol viaţa concetăţenilor lor prin propagandă aiurea, egoistă. Să mai adaug că, am impresia, în tot acest timp lumea s-a cam degradat. De la faţadele clădirilor, lăsate de izbelişte, pînă la oamenii care au îmbătrînit pe furiş. Mă mai întîlnesc cu cîte un cunoscut. Pentru că nu ne-am văzut demult, schimbarea pare bruscă, deconcertantă. Ce văd eu la ei văd şi ei la mine. Ce să facem, dragii mei? Asta e viaţa!, cum se zice.

2. În general, ca să răspund ţintit la întrebare, boala, pentru mine, nu stimulează creativitatea. Ea opreşte tot. Definitiv. Mai mult, m-am temut să nu se îmbolnăvească cei apropiaţi mie, mama, de exemplu, care are 85 de ani. Dar s-a iţit în mintea mea, apoi s-a amplificat, ca niciodată, ideea că viaţa e ca un fir subţire, propria viaţă vreau să zic. M-am mobilizat. Nu să scriu, ci să duc la capăt lucruri începute cu ani de zile în urmă. Am reuşit să termin Cartea plantelor şi animalelor. Peste o lună, două trebuie să predau o alta, începută şi ea mai demult, tot în versuri, despre poeţii care au contat pentru mine. Am început să organizez mai multe volume de eseuri. Şi să duc la capăt un volum de proză. Am un şantier vast. Măcar să termin o parte dintre construcţii, mi-am zis. Ar fi păcat să rămînă şantier, mă gîndeam. Ce-o să fie cu ele, cu cărţile, nu mă mai interesează. Le public pe toate cît mai repede şi, mai departe, treaba lor. Le las într-o lume schimbată, unde cărţile şi-au pierdut din importanţă, oricum. Sînt conştientă de asta.

3. Resorturile artistice funcţionează chiar şi în absenţa scrisului. Şi întotdeauna sînt neaşteptate.

Poate că pandemia ne-a reinventat ca fiinţe sociale. Nu ştiu ce să zic. E greu, oricum, să fii o fiinţă socială. (Sau nu?) Am acceptat invitaţii pe Zoom, întîlniri cu elevi, studenţi, profesori. Au fost şi nişte lansări de carte. La cele clasice vine lumea pentru tine, lumea care te urmăreşte, te-a citit. Dar acum, pe facebook, înregistrări aruncate prin „reţea“, nu ştiu ce să zic. Poate prea multă expunere, mă gîndesc. Dar am zis să dau nişte indicii despre ce fac, cum gîndesc eu literatura, aşa, en miettes. Nişte sticle cu mici mesaje conjuncturale aruncate în ocean.

Cred, totuşi, că acomodarea cu tehnologia e un cîştig. Au dispărut distanţele. Şi întîlnirile, de-un fel sau altul, se pot face instantaneu. Dar, pe de altă parte, mi se pare că s-au amplificat inflaţia de „producţie“ de „conţinuturi“ (cum se spune pentru orice fleac), amestecul valorilor, rumoarea pentru nimic, filtrele care păcălesc, informaţia inutilă ambalată atrăgător (miroir aux alouettes) etc. Luăm însă partea cea bună! Nu?