Eugen Ciurtin

1. Aş vrea să repun 19 în Covid-19, se uită, poate. Pe mine pandemia m-a surprins, aproape un an întreg, în Bangkok, unde am fost profesor de Studii buddhiste înainte ca Regatul Thailandei să se închidă în întregime. În decembrie 2019 am avut studenţi din Sichuan, într-un Erasmus asiatic. Încrezători şi admirabili, ei se ruşinau încă de pe atunci de eventualitatea stigmei, pseudo-emisari ai pangolinilor dietei care scapă. Cu măşti cu toţii, ecranând surâsurile asiatice, ne înţelegeam. Scurta reîntoarcere la Bucureşti, societate a unor infamii totuşi inepuizabile, a obosit mult mai sec şi sterp decât crezusem. Şi apoi epuizarea (iar la mine, înşurubată luni de zile, o cam vivace deşertăciune): nimeni, nici colegii mei din două continente, nu s-a mai putut întoarce în Câmpiile centrale ale vechiului Siam. Dar să ne gândim încă o dată la medici (eu mă gândeam la sora mea, în centrul pandemiei din centrul Londrei). La toţi aceia care, plasaţi în altă diviziune a muncii (şi a zilei), nu au cum practica priza noastră pe solitudine, vechiul oaspete-reazem. Dar nu numai sisteme medicale au fost aproape de colaps, ci şi precara noastră reţea de interiorităţi. Sunt mulţi care n-au avut un pat de spital, dar sunt şi mai mulţi care, împinşi să se retragă în sine, au observat în sfârşit că nu sunt dotaţi cu sine. Unde să se retragă? că nebunia rămâne pe mai departe, în acest punct subtil, absenţa operei. De altfel a oricărei opere, de la cine ştie ce vise implauzibile la lucrul cel mai umilit al mâinilor. Unii n-au avut după ce scurma în ei înşişi: au îmbrăţişat oricare cauze exterioare, cu cât mai gogonat conspiraţioniste, cu atât mai fermentat identitare. S-a petrecut astfel românizarea virusului: un eveniment genetic a căpătat alura unui subiect fabricat de teratologica noastră reţea media. Lucrează în acest peisaj, dacă te ţin curelele.

Şi ar trebui să putem dobândi certitudini suprem analitice cu privire la dinamica planetară modificată a reascultărilor din Schubert (să zicem) de-a lungul pandemiei. Oricum, al unei mai ample şi mai subtile igiene, nu exclusiv al stocurilor de role celulozice. Câteva bune miliarde de pământeni au intrat compact în regresie, au constituit rapid şi populat dens un reflux psihic fără precedent. Ce şansă! au exclamat cei mai sceptici dintre noi, şi chiar tot ce e mai sceptic în noi înşine. „Istoria“ a dat semne crunte – şi istoria a fost deseori istorie medicală, pentru specia noastră oricum prioritar autodistructivă – că are aceeaşi putere ca pe vremea molimelor Tebei oedipiene. O crâncenă pedagogie din care, probabil, nu s-a reţinut nimic. Secretăm la fel de multă uitare, când suntem neputincioşi, pe cât plantele.

2. Aş putea croi un vast curs despre instituţia inspiraţiei, cu sursele ei antice europene şi asiatice. Dar personal nu o cunosc. Am auzit că există, nu ni s-au făcut însă prezentările. Nu cooperăm defel. E un district separat, în care nu mă aventurez, nici n-aş avea de ce. Mă plictiseşte. Nu sunt deloc ceea ce se cheamă un scriitor (nu pricep în veci de ce toţi cei care scriu asta îşi doresc – sau chiar devin), artist încă şi mai puţin, iar în ştiinţe triturezi cum poţi urme limpede concatenate de previzibilitate, înveţi mereu la grăunte, nu te aspiră tornadic cine ştie ce năluci şi pac! – Sturm fără Drang – secreţi năvalnic opere imperioase cu materii niagare. – Teama de contagiune e cu totul altceva: am adulmecat-o ca oricine, mai ales până în primăvara lui 2021. M-am temut aşadar de boala posibilă a celor dragi, de tot ce poate aduce ea, şi mai ales lua. Şi aş dispreţui, la acest punct, orice ingredient de originalitate, de „inteligenţă“, de „afirmare“.

3. Ne-am reinventat? Am văzut ţâşnind surplusul isteriei şi am văzut blocajele pietrificându-se, am văzut mimetismele ororii, răutăţii, hulei şi canibalizării seamănului, şi urâtul, şi haldele de steril ale spaimei descuamate. Dar astea se rotesc totuşi exact ca într-un comandament intim mai vechi: cunoaşte-i pe tine însuţi.