Ioana Bot

1. Dacă ar fi să răspund scurt, aş zice doar că mă simt „altfel“. Dar, dacă e să definesc această altfelitate, cuvintele nu îmi sunt chiar la îndemână. Ieşirea din „lumea socializării obligatorii“ a fost şi pentru mine, ca pentru toţi, cred, o trebuşoară „cu două tăişuri“ – mă simt altfel şi în bine, şi în rău. Mă simt altfel pentru că, în timp ce virusul global ne-a ocolit nel mio piccolo, mi-a fost dat să îmi îngrijesc şi apoi să îmi îngrop mama în această perioadă, şi să însoţesc la groapă (fie şi numai cu gândul, ceea ce poate fi, de fapt, mult mai năucitor, pentru că nu poţi face, atunci, gesturile ritualice de care ai nevoie spre a-ţi canaliza durerea…) mulţi alţi prieteni, colegi de generaţie, rudenii şi – în general – oameni a căror prezenţă îmi populează lumea, de mai bine de jumătate de secol, cel puţin. Poate nu au fost mai multe plecări de lângă noi decât altădată, dar ele mi-au dat în mai mare măsură, în pandemie, dimensiunea singurătăţii.

Mă simt altfel şi pentru că am avut timp să respir adânc şi să iau o serie de decizii calme, legate de mine însămi, de ceea ce vreau să fiu, să scriu şi să fac. M-am îmbrăţişat pe mine însămi, am avut timp de mine şi de cei care sunt atât de aproape de mine, încât sunt tot un fel de mine însămi.

Mă simt altfel pentru că m-a istovit predarea on-line: fiindcă nu mi-am văzut, direct, studenţii cărora le vorbeam, fiindcă mi-am suspendat acel al zecelea simţ – profesorii ştiu la ce mă refer – care mă ajuta să simt altădată, în timp ce îmi ţineam lecţiile în amfiteatrele universităţii, dacă studenţii mei sunt interesaţi de ceea ce le spun sau nu. Şi – simţind asta – să îmi modific predarea din mers, să pot în câteva secunde schimba tonul, exemplul, muzica, în fine, să lupt mereu pentru atenţia lor, să le stârnesc mirarea, să îi pun pe gânduri sau să îi bucur cu lecţiile mele… Să fi făcut o viaţă asta, ca profesor, şi să nu o mai poţi face, e deprimant.

2. Nu teama de covid, ci faptul că am fost martorul alunecării în moarte a mamei a fost experienţa mea decisivă în relaţie cu boala, în ultimii ani. Asta m-a reaşezat în mine însămi şi m-a făcut mai atentă cu mişcările mele în lume, fără să îmi schimbe – cum să zic? – opţiunile fundamentale, plăcerile esenţiale: să predau, să citesc, să scriu, să îmi văd de casă, să discut (în varianta de la distanţă, mai ales) cu prietenii. Nu ştiu, aşadar, dacă am fost „mai creativă“ fiindcă am avut mai mult timp de scris, pur şi simplu, sau fiindcă izolarea mi-a stimulat inspiraţia. Dar, da, am trimis editorilor două cărţi, una din ele – Icoane şi privazuri. 7 studii despre figuralitatea literară – a ieşit în 2021, cealaltă e acum în şpalt.

3. Experienţa mea din perioada pandemiei – care nu s-a încheiat, încă, măcar dacă s-ar încheia de-adevăratelea! ducă-se! – îmi spune că nu ne-am reinventat, ci postúrile noastre, ale fiecăruia, au devenit, doar, mai evidente. Ca orice experienţă extremă, şi aceasta a scos din noi, din fiecare din noi, doar „ceea ce era de scos“. Am căpătat, fiecare, contururi mai limpezi. Uneori, asta a însemnat creşterea vizibilităţii unor înclinaţii artistice pe care le aveam, oricum, dar de care nu avusesem timp înainte vreme sau care nu erau, tot aşa, la fel de perceptibile de către alţii. Care ar fi – în ce mă priveşte – aceste „resorturi artistice“, pandemic descătuşate din mine şi devenite perceptibile, public? Pasiunea pentru literatură (recomand cărţi mult mai vocal decât înainte, şi mă amuză, de pildă, mirarea unora: „mai aveţi timp să citiţi şi aşa ceva?“, ca şi cum ar trebui să trudesc doar pe pagini de literatură română canonică). Plăcerea de a găzdui, în sens tradiţional: mese întinse, bucate alese, serbări ritualice, studenţi orfelini şi prieteni însinguraţi (şi, din nou, mirarea neatenţilor de serviciu: „dar tu ştii găti?“ – şi-ncă cum! Creator, aş zice…). Bucuria cultivării propriei grădini (în sens literal, dar şi voltairian): cu arici, cu păsări, cu lecturi pe terasa casei şi cu planuri de viitor, infinite planuri de viitor.