1. Nu mă simt în largul meu. Distanţarea asta socială a fost, de fapt, una fizică, adică ni s-au izolat corpurile unele de altele. Numai că îndepărtarea de alţi oameni ne-a izolat şi sufletele. Distanţa socială înseamnă, cum se ştie îndeobşte, cu totul altceva, anume diferenţa de statut din societate, în sensul că un nobil – ca să nu dau exemple din lumea contemporană – nu stă niciodată pe aceeaşi treaptă cu un şerb. Revenind la sufletele singure care, în pandemie, nu s-au putut apropia de alte suflete decât indirect, prin mijloace digitale, m-am simţit frustrat, abătut de la esenţa vieţii omeneşti care este una de grup. Omul este o fiinţă socială şi nu poate trăi singur ori însingurat. Din izolare, se nasc nevroze, psihoze şi alte necazuri, unele iremediabile. Am fost dezamăgit de comunicarea online, care – cel puţin în cazul cursurilor universitare – nu poate să fie decât o soluţie de avarie. Cei mai mulţi studenţi se ascund în spatele unui mic ecran negru, pe care vezi doar un nume. Încerci un dialog şi nici nu ştii dacă studentul mai este lângă computer (laptop etc.) sau se plimbă prin casă. Am ţinut conferinţe online, am participat la mese rotunde etc. la care dialogul a fost viu, oamenii interesaţi, dar ceva a lipsit de fiecare dată. Nu poţi să vezi prin aceste aparate căldura sau indiferenţa din ochii ascultătorilor, chiar şi timbrul vocii este schimbat, nu se formează acea atmosferă vibrantă de emoţie intelectuală. Pe de altă parte, în pandemie am avut timp de meditat, de cercetat, de căutat şi de prelucrat izvoare latineşti despre Evul Mediu, am scris în linişte studii şi chiar cărţi, ceea ce m-a mulţumit sub aspect intelectual. Dar nu poţi să trăieşti în lume numai cu profesiunea, ci este obligatoriu să trăieşti cu oamenii vii, reali, să fii înconjurat de oameni.
2. Teama de boală m-a inhibat la început, ca pe aproape toţi, cred. Omenirea nu a mai trecut în ultimul secol prin aşa ceva. Catastrofe au fost multe, dar nu de acest fel, cu închiderea oamenilor în case şi cu obligativitatea mascării, pentru ca toţi să devenim nişte anonimi irecognoscibili, trecând pe stradă (când aveam voie) grăbiţi, şterşi şi aduşi la acelaşi numitor. După un timp m-am obişnuit, fiindcă suntem fiinţe adaptabile şi am început să scriu, uneori chiar mai bine decât o făceam în lumea agitată şi liberă de dinainte. Timpul de meditaţie a sporit substanţial, am rămas eu cu gândurile mele, am putut face corelaţii în tihnă şi mi-au ieşit lucruri interesante, noutăţi despre prezentul oamenilor care au trăit în trecut. M-am convins o dată în plus că trecutul este singura dimensiune a timpului care este fermă, de piatră, care nu se poate schimba. Că noi nu-l putem reconstitui pe deplin, aşa cum a fost, nu este vina trecutului, ci a noastră, a statutului nostru limitat, a incapacităţii noastre de a ajunge la esenţa esenţelor. În concluzie, pot spune, după tradiţie, că în tot răul este şi un bine.
3. Categoric, pandemia a schimbat viaţa noastră pentru totdeauna. Sunt convins că toată această claustrare, teama excesivă de boală, toate nenorocirile produse de molimă, mascarea permanentă etc. se vor sfârşi, dar urmările vor fi vizibile mult timp, poate chiar permanent de-acum încolo. Viaţa socială nu va mai avea efervescenţa de odinioară, va rămâne mereu o rezervă, o reţinere. S-ar putea să ajungem dirijaţi de autorităţi şi după pandemie. Eu nu cred în teoriile conspiraţioniste şi nici în scenarii de dominaţie mondială ale unor forţe oculte, dar tendinţa de globalizare este o realitate de dinainte de pandemie, cum sunt şi programele unor formaţiuni politice de egalizare a oamenilor, de dezmembrare a familiei, de fluidizare a sexelor (genurilor), de ştergere a memoriei colective, de impunere a valorilor unor minorităţi pentru întreaga societate (adică de dominare a majorităţii de către minoritate), de „purificare“ a culturii de personalităţile „incorecte“ politic, de anulare a culturii vechi etc. Pandemia a fost şi este încă un bun prilej de înăsprire a controlului statelor asupra cetăţenilor. Îmi simt libertatea, dobândită parţial şi cu mare greu după 1989, periclitată. Activitatea online (intensificată mult în timpul acesta) a făcut ca datele noastre să fie preluate şi prelucrate pretutindeni. Suntem „monitorizaţi“ – cum se zice acum eufemistic – tot timpul şi peste tot. Dacă fac o căutare pe Google a unei cărţi ori a unui produs vandabil oarecare, săptămâni la rând sunt bombardat cu reclame, care îmi acoperă ecranul sau îmi separă textele articolelor din ziarele consultate cu cărţi ori produse comerciale similare. Categoric suntem „reinventaţi“, plasaţi într-o viaţă socială diferită de aceea din trecut. Poate că ne vom obişnui cu acest virus, dacă va deveni mai puţin agresiv, aşa cum ne-am obişnuit cu virusul gripei sezoniere, dar boala aceasta transmisibilă a creat pentru noi premisele unei vieţi sociale artificiale, cu mai multă intimitate, dar, paradoxal, cu o intimitate controlată, supravegheată de departe, însingurată şi devoalată în acelaşi timp. Pentru mulţi intelectuali, adaptarea la o asemenea realitate este dificilă, dacă nu imposibilă, cel puţin pentru moment. Oricum, pandemia ne-a schimbat viaţa iremediabil şi nu ştim încă dacă în această nouă ipostază în care am ajuns predomină binele sau răul.