5.

 

Roma, 10 VI. 72

 

Dragă Jean,

Scrisoarea asta a întârziat ruşinos de mult şi mă simt extrem de vinovat pentru a fi promis-o atât fără să apuc niciodată s-o scriu. Iată că totuşi am izbutit să sparg zidul de lene ce mă înconjoară tot mai îngrijorător şi să ies din obişnuita mea abulie, care mă face să renunţ la nouăzeci la sută din ceea ce aş putea face.

Întâi de toate să-ţi mulţumesc pentru că mă pui la punct cu tot ceea ce mai e nou acasă. Eu resimt tot mai mult îndepărtarea şi abia aştept să termin şi să mă întorc. Deocamdată sunt încă în lucru la teză, pe care însă o dau în toamnă şi am foarte mult de citit încă, nu aş veni acasă la vară.

Oboseala şi un fel de disperare pe care nu mi-o explic m-au făcut să întrerup pentru vreo opt zile lucrul şi să plec în Sicilia. Am văzut tot ce era esenţial prin nişte locuri care chiar numai prin mine au rezonanţă poetică (Tindari, Cefalú, Monreale, Palermo, Segesta, Selinunte, Agrigento, Siracusa, Taormina şi altele). M-am întors refăcut în parte, „giusto in tempo“, ca să descopăr că de fapt eram sătul nu de lucru, ci de un anumit lucru, cel la teză. Ca atare, am făcut un mic interval „publicistic“ şi am obţinut o destul de nesperată reuşită: am izbutit să intru în contact prin prietenul meu Carlo Vittorio Cattaneo (pe care Echinox l-a publicat la rubrica „Prietenii Echinoxului“), cu unul ditre cei mai remarcabili poeţi portughezi de azi: Jorge de Sena, mare exeget camonian, eseist de primă mână şi poet foarte cunoscut. Actualmente este profesor plin la Santa Barbara în California şi una din cele mai discutate personalităţi literare contemporane. Jorge de Sena a avut amabilitatea să dorească a mă cunoaşte (şi se pare că îl voi întâlni la Roma peste vreo trei săptămâni). Carlo a avut geniala inspiraţie să-i ceară trei rânduri pentru Echinox, pe care mi le-a şi dat; eu am făcut o mică antologie poetică din el, pe care ţi-o trimit în curând însoţită de o scurtă prezentare semnată de Carlo. O s-o fac când voi avea o fotografie de-a lui. Rugămintea mea cea mare este să uzezi de autoritatea ta pentru ca pagina Jorge de Sena să aibă prioritate asupra oricărei alta (chiar dacă paginile sunt deja făcute). Motivul e simplu: vreau să aibă în cel mai scurt timp traducerile. Te anunţ că el însuşi e unul din cei mai remarcabili traducători portughezi. Traduce din circa douăzeci de limbi pe care în mare parte le cunoaşte, şi traduce excepţional. Nu cred că am abuzat vreodată de calitatea mea de echinoxist fondator, o fac acum pentru motive ce nu mai trebuie explicate. În plus, dacă vei şti să dai dovadă de oarecare simţ publicistic (nu te-ai supărat, nu???), vei înţelege că e o ocazie ce nu trebuie scăpată.

Din cele ce-mi scrii, Clujul pare cam dezolant prin plecarea [a] aproape tuturor prietenilor noştri. Cine ştie când şi dacă vom putea fi iar împreună! Încerc anume nostalgie când mă gândesc la cele ce-au fost şi te admir pentru că izbuteşti s-o iei mereu de la capăt. Echinoxul în noua formulă îmi place, deşi tinerii de acum nu strălucesc nemaipomenit. Nu lăsa Echinoxul din mână. Când vin acasă, dacă mă accepţi, mă fac adjunctul tău, sau corector, tehnoredactor sau ce vrei tu, şi îl tragem în continuare. Deocamdată apreciez formula grafică, care nu tulbură o anumită continuitate. Eu cred că ar trebui păstrate esenţialmente toate rubricile şi paginile (mai ales ultima, care e singura pagină consecventă din publicistica literară românească din ultimii ani). Am făcut azi o scurtă retrospectivă a poeţilor publicaţi (din literaturi străine) şi urmează o foarte frumoasă antologie a poeziei moderne. Încearcă să ţii legătura cu toţi băieţii şi roagă-i să mai scrie la Echinox, cât de des. Revista nu trebuie să se piardă nicicum.

Între altele, te rog să ai în vedere un alt lucru: pregăteşte (cu calm) un articol de circa 30-40 de pagini dactilografiate, cu note critice şi cu structură de studiu, despre tânăra poezie română. E ceea ce lucrezi acum, aşa că nu-ţi va fi foarte greu. Trebuie făcut serios, chiar pedant, şi documentat. Acest articol e destinat unei reviste de cultură ce apare acum la Roma (Teoria e critica), scoasă de un grup de universitari, la care eu sunt corespondent pentru România. Articolul mi-a fost cerut mie, dar nu m-am simţit pregătit să-l scriu. Am predat în schimb un eseu despre Urmuz, care apare în numărul al doilea. Pentru numărul trei sau unul din următoarele (revista apare doar de trei ori pe an, deci e timp) ar urma să apară articolul despre poezia română contemporană. Scrie-mi dacă eşti de acord şi te asigur, în caz că revista nu dă faliment (ceea ce e puţin probabil), ţi se va publica. Oricum, chestiunea asta doresc să rămână strict între noi. Contez pe absoluta ta discreţie.

Am auzit de premiul lui Adrian, am şi citit şi m-am bucurat foarte mult. Nu i-am scris, pentru că îl ştiam la armată. À propos de asta, sunt mare datornic la scrisori faţă de Marcel. Dacă poţi, trimite-mi adresa băieţilor (în cazul în care acest lucru e permis). Dacă nu, o să le scriu prin tine.

Aud că eseul despre Ion Barbu s-ar putea să apară în Steaua. Mă rog ţie, trimite-mi câteva exemplare, în cazul în care apare într-adevăr. Mi-ai promis şi Montale din Tribuna. Dacă poţi, expediază-mi şi un singur număr, să-l am şi eu (vreau să-l trimit lui Montale, poate prind un interviu). Mai am un interviu în plan cu Murilo Mendes pentru Tribuna, dar aştept să-şi termine examenele cu studenţii, la Universitate.

A fost pe la Roma, Ion Mării^[1] de la Cluj, un băiat foarte simpatic, care a plecat la Torino la o specializare. Am reevocat împreună Clujul, cu toate şi toţi ai lui. Cine ştie dacă peste un an sau doi nu vei fi tu cel care va face rememorări de genul ăsta în străinătate. Eu ţi-o doresc din toată inima.

Transmite, te rog, salutările mele cele mai călduroase d-lui profesor Zaciu. I-am scris de curând, aştept un răspuns.

Îţi mulţumesc pentru răbdarea cu care ai ştiut să nu te superi pentru întârzierile mele.

Cu cea mai sinceră prietenie şi cele mai bune gânduri, te îmbrăţişează

Marian.

 

P.S. Aminteşte-i, te rog, lui Petre că trăiesc şi împinge-l să-mi scrie. Trebuie neapărat să vorbesc cu el. Grazie.

6.

 

Roma, 1 Nov. 1972

 

Dragă Jean,

Nu-mi lua în nume de rău întârzierea asta, pemrtu că e mult mai justificată decât celelalte. Am lucrat la predarea tezei (cum vei fi aflat din biletul trimis prin Zanc^[2]), ceea ce a fost deosebit de obositor şi mai ales de plictisitor. Teza mea e foarte lungă şi foarte proastă, aşa încât n-am avut nici măcar satisfacţia unei cât de cât consistente mulţumiri personale, după un an de lucru crâncen. Dar, în fine, despre morţi… Voi susţine teza la sfârşitul lui noiembrie sau la începutul lui decembrie. Notează atent, te rog:

Pe data de 25 decembrie, cel târziu, sper să am imensa plăcere de a-ţi telefona din Cluj. [Scris cu carioca şi caractere mai mari – n.n. I.P.)]

Cred că m-ai înţeles bine. Cu ajutorul Numilor protectori voi veni în sfârşit acasă şi vom avea vreme să discutăm despre toate.

Nu ştiu în ce măsură aprobi marea mea bucurie de revenire acasă, în starea sufletească în care te găseşti. Să ştii că m-a întristat sincer ghinionul cumplit care a făcut să nu poţi pleca nici anul acesta. Sunt convins că cei doi ani la Paris ţi-ar fi fost de folos enorm şi ar fi fost nişte ani harnici şi bogaţi. Nu sunt însă în aceeaşi măsură convins că entuziasmul tău privitor la răspândirea literaturii române ar fi putut fi satisfăcut. Te-ai fi lovit de indiferenţă şl, mai mult, de interese complet deosebite de ale tale, crede-mă că am învăţat să cunosc puţin Occidentul în ultimii patru ani. Îmi dau seama că nu e cazul să te consolez pentru pierderea a ceva atât de important pentru formarea ta. Lasă-mă totuşi să-ţi spun câteva cuvinte din care poţi alege ce vrei. Oricât de ciudat îţi va părea ceea ce spun, să ştii că eu cred cu foarte multă tărie în proverbul nostru: „tot răul e spre bine“. Nu vorbesc din punctul meu egoist de vedere (căci bucuria mea de a şti că te găsesc acasă e totuşi mare), deşi aş fi ţinut foarte mult ca tu să pleci la Paris. M-am obişnuit, fără a fi un mistic (poate şi sub influenţa unor lecturi taoiste), să accept ceea ce mi se întâmplă, orice ar fi, şi să mă obiectivez până la punctul de a deveni simplu spectator al propriilor mele întâmplări. Cred, aşadar, că tot ceea ce mi se întâmplă trebuie să se întâmple; dar sunt în acelaşi timp curios să văd de ce mi se întâmplă şi să aştept să descopăr ce se ascunde sub aparenţa faptului în incidenţa căruia intru. Eu ştiu ce înseamnă doi ani de plecare de acasă şi ştiu ce înseamnă patru ani (2×2, dar mult mai mult de atât). Cred că tu greşeşti puţin – scuză-mă că ţi-o spun – mizând totul în viaţă pe studiu, pe cărţi, pe literatură. Mi-am dat seama de asta gândindu-mă la mine (păstrând proporţiile, fireşte, pentru că tu ai lucrat şi ai dat mult mai mult decât am făcut-o eu). Cred că în viaţă mai sunt şi alte treburi importante, şi trebuie găsit un echilibru între „samsara“ şi „nirvana“, între extreme. Să-ţi spun ceva: eu, dacă ar mai fi să plec (utopie!) de acasă încă o dată, pentru o perioadă relativ lungă, m-aş gândi de două ori până să accept. Apoi, după ce, împins de condiţia mea (a noastră) de ieşitori din ţară doar la mari şi rare ocazii, mi-aş lua următoarele precauţii: m-aş însura, mi-aş face nişte obiective extrem de burgheze de ajuns, aş turna de la unul la trei copii şi apoi aş face-o. Ai să mă întrebi dacă nu cumva m-am cretinizat de atâta înstrăinare: nu e aşa, cel puţin sper că nu e încă aşa. Eu am plecat de acasă nepregătit sufleteşte pentru a suporta doi ani, apoi trei, apoi patru (iau doi-ul ca unitate, căci tu ai fi plecat pentru doi ani). Aş fi avut nevoie de ceva acasă la care să mă gândesc constant, care să mă lege afectiv. Din păcate, extrem de marea mea libertate (n-o voi mai avea niciodată, ca aici) s-a rezolvat în sigurătate, ceea ce, crede-mă, e destul de trist. Căci sunt singurătăţi care îmbogăţesc sufleteşte, şi altele care pustiesc la aceleaşi nivele. Nu spun că intelectualiceşte n-am avut patru ani buni, dar cui prodest? Înţelege-mă, departe de mine gândul de a-ţi da sfaturi, îţi vorbesc cu cea mai sinceră prietenie: trebuie ruptă bariera de singurătate în care orice intelectual riscă să ajungă şi care îl duce la construirea a tot felul de alibiuri pentru necompletarea celeilalte părţi, – cea afectivă – în muncă, în studiu etc. etc. La urmă, păgubite sunt şi celelalte, scrisul, lectura, studiul. Tu vei pleca odată şi odată, sunt convins şi, în calitate de păţit în alde astea, îţi spun: în primul rând să nu cumva să faci prostia să-ţi închipui că asta a fost ultima ta ocazie. În al doilea rând, să fii mulţumit de răgazul pe care-l mai ai până la iminenta plecare viitoare (sic!) şi să te gândeşti la celelalte. Am impresia că e cam confuz pentru tine ceea ce-ţi spun, pentru că eu nu ştiu să scriu, sau în orice caz scriu prost. Dar văd foarte limpede lucrurile şi, ca atare, acasă îţi voi împuia capul ca să te lămuresc (dacă nu vrei, însă, n-o s-o fac).

Trec la altele, şi în primul rând la Echinox. Cum vezi după data scrisorii, nu am cum să trimit un articol pentru 30 octombrie. Voi scrie însă ceva despre ideea de cultură la Hermann Hesse şi-ţi voi trimite. Aş dori mult să prind numărul. Alte mărunţişuri: grăbeşte ieşitul lui Jorge de Sena, căci mă bate la cap mereu cu chestii de genul ăsta: ce e, d[omnu]le, cu poeziile alea? La care eu răspund… vreau să spun că nu prea răspund. Când trimiţi respectivele ­Echinox-uri, caută-l şi pe cel în care am publicat eu articolul despre Italo Svevo (am nevoie de el aici).

Şi acum să trec la chestiunea marii succesiuni. Premiză: sunt convins că fără tine Echinoxul ar fi făcut fiasco. (Paranteză: de ce naiba trebuia să-mi mai spui povestea cu dezinteresul tău material cât priveşte revista, care e fals, d-le: ştim cu toţii că nu faci decât să alergi după funcţii şi interese!). [Paranteză colţoasă: în Paranteză, totul se va înţelege ca glumă]. Continuarea Premizei: Mai ştiu şi că dacă tu nu vei continua să dai un sprijin, cel puţin moral, revistei, oricine ar prelua-o (eu inclus) ar duce-o de râpă. Mai mult, dacă ai părăsi complet revista, ai intra în categoria celor pe care-i ­dezaprobi, pentru că îşi caută prea repede distanţele. Soluţie: dacă tu ai hotărât că te-ai săturat de hamalâcul de la Echinox, îl voi prelua eu, şi ţin la asta. Dar pun o condiţie: vom discuta amândoi cu rectorul ca să fixăm un titlu cât vrei tu de simbolic, de Director al revistei, titlu pe care ţi-l vei lua dacă te voi ruga eu mult de tot. Eu voi fi redactor şef (dacă tu crezi că e bine aşa, şi aş vrea să fie bine) şi până la vremuri mai bune voi duce Echinoxul, încercând să fac aşa ca el să fie Echinox. Sarcina ta ar fi să patronezi revista, peentru că 80% din prestigiul ei e al tău de drept (n-am zis 100 % pentru modestia ta). Dat fiindcă vin acasă sigur pe 25 decembrie, nu mai fă niciun interimat. Mai fă un efort doar şi pune bazele numărului 1- 1973 – te rog mult. De îndată ce vin, te asigur, mă pun pe lucru. Nu mă înţelege greşit: în calitate de Director al revistei îi vei fi de folos enorm şi nu va trebui să faci altceva decât să-mi dai sfaturi (dacă vei găsi de cuviinţă). Iată planul meu: vom restructura puţin revista într-un mod pe care eu, cu hiclenia mea naturală, îl găsesc fără modestie genial: vom da câteva rubrici permanente unor echinoxişti vechi precum Eugen, Marcel, Petre, Adrian, Mircea, Dinu Flămând plus, zic eu, Victor Stoichiţă^[3] (dacă vrei, şi ţie, dar am impresia că sari în sus la aşa idee). Sistemul rubricilor permanente şi cel al temei paginilor (care se va păstra grosso modo la fel ca până acum,) vor alcătui osatura revistei. Orice revistă serioasă oferă cititorilor certitudinea unor nume în acelaşi loc, şi un anume conservatorism nu strică. Prin asta mai obţinem şi următorul lucru: readucem la stână oiţele rătăcite, fără de care, orice s-ar spune, Echinox nu e Echinox. Echipa respectivă trebuie ţinută, pentru orice eventualitate (o eventualitate: o viitoare revistă afară din universitate). Restul detaliilor ţi le dau acasă. O mică bombă: am obţinut promisiunea celui mai mare artist fotograf de la noi din ţară, la această oră, Dan Er. Grigorescu, pentru o colaborare substanţială: are 1000 de fotografii inedite Arghezi şi 1500 Sadoveanu, din care îmi dă ceva, plus alte lucruri. Am şi diverse promisiuni străine. Ca atare, rămân de convins foştii echinoxişti, asta las-o în seama mea. Bref: ţine revista până vin eu (peste o lună), adună ce poţi pentru 1973. Pe 25 decembrie eu sunt acasă – a câta oară să-ţi spun?!?

Altele nu-ţi mai scriu, mă rezerv pentru întoarcere. Acasă ne vom vedea cât de rapid cu putinţă, dacă nu vei fi plecat. De anul nou, voi pleca trei zile la munte, ca să mă refac, să mă odihnesc, îmi voi căuta o plăcută companie feminină, şi te sfătuiesc prieteneşte să faci la fel. Rămâne să-ţi mai spun că sunt nerăbdător să te întâlnesc şi să punem ţara la cale.

Spor la treabă în toate cele ce-ai întreprins. Nu uita de dăscăleala edificantă pe care mi-am permis să ţi-o fac.

Te îmbrăţişez cu toată prietenia,

Marian.

 

P.S. Nu te grăbi, dacă nu poţi, cu articolul promis. Poate rezolvăm împreună povestea acasă. Abia a ieşit numărul 1, şi al tău e prevăzut pentru numărul 3.

Salve!

 

P.P.S. Articolul despre Hesse urmează cât de curând.

 

7.

 

Trenul Cluj-Bucureşti, 2-3 aprilie 1973

 

Dragă Jean,

Nu ştiu dacă îţi poţi imagina starea de spirit în care-ţi scriu scrisoarea asta. O să încerc să mă exprim cât se poate de limpede pentru ca să poţi realiza cât de nedrept ai fost bănuindu-mă de cine ştie ce motive ascunse pentru întârzierea unei scrisori de la mine.

O să încep prin a-ţi spune că, în ciuda a ceea ce poţi crede şi indiferent de asta, scrisoarea pe care n-ai primit-o ţi-am scris-o. Cred că nu sunt nici nebun, nici n-am visat. Ci realmente am scris-o.
Faptul că nu ţi-a ajuns, mai ales că, după câte aflu, ai primit toate celelalte scrisori trimise de alţi amici mai puţin delăsători decât mine mă suprinde cel puţin tot atât de mult cât pe tine. La un moment dat m-a trecut bănuiala că am greşit adresa pe plic, dar în acest caz scrisoarea mi s-ar fi returnat, căci am scris adresa mea pe dos.

De aceea, am aşteptat răspuns, care bineînţeles n-a venit. În fond aşa e just: scrisoare la scrisoare. Mai mult n-are rost să-ţi spun, pentru că nu mai are sens. În acea scrisoare îţi spuneam, între altele, primele mele impresii de la Echinox. Într-un fel îmi pare bine că n-ai primit-o, pentru că ulterior toate aceste impresii s-au schimbat.

Ieri seară ţi-am scris o scrisoare pe care însă n-am apucat să ţi-o expediez, şi nici n-o voi expedia. Era o scrisoare mai senină, asta e puţin mai amară. Azi după-amiază am vorbit la telefon cu Dl profesor Zaciu, care mi-a citit pasajul care mă privea din ultima ta scrisoare. Îţi voi spune sincer, aşa cum se cuvine să vorbeşti unui prieten, că tonul acelor rânduri m-a jignit profund. Ştiu, în orice caz, că nu-mi erau adresate, aşa că nu le comentez. Înţeleg de asemenea că acel ton şi acele rânduri porneau dintr-o reală supărare, care, ce e drept, după socotinţa mea, n-ar fi trebuit totuşi să ducă la concluzii atât de aspre.

Cum eşti probabil mai bine informat decât mine chiar în ce priveşte sensul şi rosturile Echinoxului de acum, prin bunăvoinţa prietenilor tăi din redacţie, nu voi mai insita prea mult asupra acestor subiecte. De altfel ai avut grijă să mă tragi părinteşte de urechi datorită probabil unor imense greşeli pe care, în ochii altora, le-am făptuit. Cum episodul nu are prea mare importanţă (mă găseam în faţa unui număr făcut, din care lipsea materialul de pagina a treia şi a trebuit să găsesc rapid pe cineva – până la urmă, spre liniştirea ta, îţi voi spune că apare un material de Eugen Uricaru), nu insist asupra lui.

Îţi voi spune însă despre altele: poate că, în loc să te plângi pe la fiecare că nu ţi-am scris, ai fi putut să-mi trimiţi mie câteva rânduri care să mă scoată din letargie, şi s-ar fi simplificat lucrurile. Nu ştiu ce-ţi vor fi spus despre mine unii din colegii de redacţie cu care întreţii o corespondenţă atât de intensă. N-are importanţă. Ceea ce m-ar mâhni foarte mult ar fi să aflu că ai putut să-ţi închipui cine ştie ce ce despre mine.

Nu-mi elimin orice parte de vină. Dimpotrivă. În vremea din urmă, îţi mărturisesc, aş fi vrut să văd până unde vor merge lucrurile – asta derivă din maliţia mea înnăscută, aplicată, cum bine ştii, prietenilor.

Ceea ce mă întristează nu e că eşti supărat pe mine, ci că transpui această supărare în termeni legaţi de Echinox şi de faptul că eu îţi urmez la conducerea revistei.

În treacăt fie zis, grea moştenire. Tu ai făcut patru ani din această revistă ceea ce este, iar eu am riscat să ajung ca la aproape pe poziţia de uzurpator. La fiecare hotărâre pe care îmi permiteam s-o iau (mai precis, s-o supun părerii celorlalţi, căci nu am autoritatea ta), mi se atrăgea atenţia că tu probabil ai fi făcut altfel. O mică schimbare pe care aş fi vrut s-o fac în paginaţie a stârnit proteste: totul suna a blasfemie faţă de tine. Şi, dacă ai şti, Domnul mi-e martor, că nu vreau să fac altceva decât să contribui la scoaterea unor numere decente, la nivelul celor scoase de tine, pentru ca revista să continue a fi o revistă bună.

Dar toate astea sunt fleacuri. Am început să mă obişnuiesc, şi băieţii sunt în fond cumsecade, ar fi stupid să mă plâng de ei. Unii sunt chiar admirabili, mai harnici decât prietenii noştri din prima echipă, „cei vechi“, cum li se spune.

Îţi scriu din tren; astă-seară am plecat spre Bucureşti ca să susţin colocviul de admitere la doctorat. Poate că legănatul m-a făcut mai puţin sever, aş fi vrut să fiu aşa până la capăt, aşa că îţi voi spune totuşi câte ceva legat de revistă, deşi n-aş fi vrut s-o fac.

În primul rând că băieţii lucrează, mai ales unii din ei: Hârlav, Oprea^[4], Ionescu^[5], Virgil Mihai etc. Apoi că Ion Vartic e un băiat admirabil, deosebit de inteligent şi de săritor, şi bun camarad. Ai avut mână bună când l-ai luat în redacţie. Pot să spun că practic conducem revista împreună, deşi formal – culmea ironiei – sunt „şeful“ lui.

Intenţia mea e să păstrăm rubricile fixe, date de preferinţă „vechilor“ şi să umplu paginile cu materiale mai mari ale celor noi. Rubricile le-am trecut în pagini separate, căci la un loc nu arătau bine. Pagina a treia e cum ai gândit-o. După Uricaru au dat articole Marino şi Vlad. La cronica literară sunt cei doi pe care-i ştii: cu timpul, trece acolo Ionescu, care va fi şi membru de redacţie. Numărul 4 e mozaicat; 5 despre clasicitate, 6 despre fantastic (ideile de teme au fost ale lui Oprea). Pagina de note o face Copil^[6] singur, deocamdată experimental. Aş vrea să fie cât mai vioaie.

Interviu trimite Papilian^[7]. Am făcut ceva contacte pe la Bucureşti, dar despre asta vei afla din chiar numerele revistei, de vor fi să se adeverească promisiunile.

Înţeleg abia acum cât timp îţi lua Echinoxul. Alerg de dimineaţa până seara, şi tot mai e ceva de făcut. Întârzierea mare a fost la nr. 12: o lună. Numărul 1-2 a apărut cam cu 20 [de] zile întârziere. Nr. 3 va apărea poate la jumătatea lui aprilie sau chiar mai devreme. Cu 4 sau cu 5 cred că intrăm în normal.

Aş vrea să îmbunătăţim grafic revista, pe cât se poate. Poate introducem şi ceva reclamă în Echinox. În colaborare cu Alma Mater – de la Iaşi – o să scoatem probabil împreună nişte dosare Echinox-A.M. pe probleme. Idei sunt, doar că nu ne prea sprijină cei în cauză şi în stare s-o facă.

Aş mai vrea să plecăm cu toţii în Polonia. A fost ideea lui Uricaru, după excursia făcută de voi în Iugoslavia. Poate reuşim. Voi vorbi cu rectorul, de îndată ce mă întorc de la Bucureşti.

Cam astea ar fi. O să închei spunându-ţi că tu eşti pentru mine unul din cei mai buni prieteni pe care i-aş fi putut avea vreodată. Dacă am început scrisoarea pe un ton acru, e pentru că m-a mâhnit nespus să crezi despre mine ceea ce rezultă din scrisorile tale trimise d-lui prof. Zaciu. Sper că-mi vei scrie ca pe vremea când eram în Italia. Eu voi face la fel, ţinându-te la curent cu tot ce te-ar putea interesa, deşi există Nic Oprea care are monopolul Ion Pop pe Cluj. Nu fi supărat pe mine, cum nu sunt eu pe tine. Iertare pentru cele de care mă găseşti vinovat.

Te îmbrăţişez cu toată sincera prietenie ce ţi-o port,

 

Marian.

 

P.S. Scrisoarea cu filele rupte din caiet arată groaznic. Scuză-mă pentru asta şi nu vedea în ele decât nerăbdarea ca să-ţi ajungă cât mai repede.

8.

 

Cluj, 22 apr[ilie] 1973

 

Dragă Jean,

Am terminat de două minute lectura scrisorii tale, de a cărei venire e inutil să-ţi mai spun cât de mult m-am bucurat. Nu tu eşti cel care trebuie să-şi ceară scuze ci eu, pentru vorbele puţin mai dure pe care ţi le-am scris în epistola la care-mi răspunzi. Dar, pe de altă parte, dacă nu ţi-aş fi bunul prieten care cred că îţi sunt, şi dacă nu te-aş considera prietenul care-mi eşti, nu ţi-aş fi scris aşa. Nu ştiu cum să-ţi dovedesc că vina mea cea mare nu e de a nu-ţi fi răspuns, – căci am făcut-o –, ci cea de a nu fi insistat. Pe de altă parte, am trecut şi eu prin acea perioadă prin care treci tu acum, şi stările pe care le descrii le reproduc atât de fidel pe ale mele încât am avut sincere remuşcări pentru a fi fost poate prea dur în cele ce ţi-am scris.

Cunosc starea de cumplită singurătate în care te simţi departe de ţară şi ştiu cât de mult contează în asemnea împrejurări câteva rânduri prieteneşti. Nu e mai puţin adevărat – te vei convinge singur – că trecerea prin aşa ceva e profitabilă; nu spun vorbe mari, şi numai cine n-a trecut prin aşa ceva nu poate să înţeleagă. Ştiu că la un moment dat nu mai dai nimic prea mult pe toate minunile care te înconjoară şi simţi că lucrul cel mai fericit ar fi fost să nu pleci niciodată (eu aşa simţeam, cel puţin). Erau momente când aş fi dat nu ştiu ce pentru o seară de taclale cu prietenii. Vei vedea – nu e încurajator ce-ţi spun – cum se vor ivi şi alte stări şi mai ciudate, de exemplu sentimentul neapartenenţei. Când eşti departe, sentimentul cel mai dramatic e cel că nu mai participi la cele întreprinse de prieteni, cel al unei descurajări cumplite din această cauză. Va trebui să treci şi peste asta, cum am trecut şi eu. Noi vorbim zilnic de tine şi ai să râzi, dar ai devenit în anume fel o figură legendară. Am fost mereu întrebat de tine la Bucureşti, unde am fost în vreo două-trei rânduri de când am venit.

Am să-ţi spun câte ceva despre Echinox, pentru că orice veste de acest fel te bucură, sunt convins. Întâi de toate, îţi dau de veste în premieră absolută că ai fost avansat la gradul de director al revistei. Să nu zâmbeşti nostalgic şi să nu vezi în asta, siglat, semnul încheierii conducerii Echinoxului. Eu înţeleg acest titlu, în fond, o măruntă recunoaştere – faptul efectiv că revista rămâne în mâinile vechilor echinoxişti. Nu vreau să spun altceva decât că nici eu nu voi sta veşnic la cârma acestei gazete, căci va fi inevitabil ca la un moment dat să nu mai pot s-o duc. Dar vreau să întăresc sentimentul că oricine va veni la conducerea ei, va avea, cel puţin în plan moral, dacă vrei, să-ţi „dea socoteală“ de ce face. Aşa e bine, crede-mă. La redacţie sunt la ora actuală doar doi vechi echinoxişti: Pia^[8] şi eu. Iar Pia vine când poate. Când şi ultimul din noi va pleca din redacţie, va rămâne nu doar simbolicul colegiu de redacţie, ci şi directorul revistei. Înţelegi ce-ţi spun? Iată de ce acest titlu nu răsplăteşte nimic din multa muncă pe care ai investit-o în această revistă, are şi valoarea unei ipoteci asupra viitorului. Nu te mira că vorbesc în termeni atât de practici, dar Echinox a însemnat foarte mult pentru noi toţi, şi se pare că din vechea echipă doar noi ne mai aducem aminte, din când în când, de acest lucru.

Pe de altă parte, am obţinut de la rector următoarele mici avantaje materiale: întâi un premiu „Echinox“ (cam 5000 de lei, anual) pe care eu l-aş fi văzut acordat unui tânăr poet indiferent de unde, cu un juriu ales etc. şi care va fi câştigat prestigiu prin valoarea celui căruia i-ar fi fost acordat, dar nu mai puţin prin cumpănirea alegerii. N-a fost să fie aşa, premiul va putea fi acordat doar unui student al Universităţii din Cluj, colaborator al Echinoxului. Aceasta revine cu alte cuvinte cu a premia pe unul din redactori; iată deci ce m-am gândit: cum dintre „stâlpii“ revistei termină şi doi foarte de bază (C-tin Hârlav^[9] şi N. Oprea), cred că ei vor lua premiul ex-aequo, ca premiu pentru activitatea depusă şi ca premiu de încredere. Cred că am ales bine. Scrie-mi şi părerea ta, căci, oricum, vei face parte din juriu.

Am mai obţinut de la rector, care sistase toate cartelele acordate redactorilor bursieri (după ce ridicase numărul lor de la 7 la 10) să dea acestora echivalentul în bani al cartelei, i-am mai cerut, şi am obţinut, să facă şi actuala redacţie o excursie peste hotare: ideea mi-a dat-o Eugen, şi nu e rea. Iniţial voiam Polonia, dar graniţele sunt închise, aşa că rămâne tot Iugoslavia, la cererea redacţiei. Mai am de asemenea şi sprijinul său pentru plasarea a cel puţin doi din cei care termină, în Cluj, probabil la Bibliotecă. A promis că se va interesa şi pentru ceilalţi şi îi voi aduce aminte. În general, arată multă bunăvoinţă pentru revistă. Mi-a spus, printre altele, că te-a văzut la Paris. Sunt, fireşte, lucruri destul de neînsemnate, dar ele contează totuşi.

Pe de altă parte, mă înţeleg mult mai bine cu redacţia: era firesc, de altfel, ca la început să mă privească cu oarecare neîncredere, dar acum merge, şi mă ascultă. Deşi, drept să spun, eu nu dau ordine nimănui, cum n-o făceai nici tu.

Dintre micile planuri organizatorice o să-ţi spun doar ce e mai important: aş vrea să scoatem un indice al revistei pe cinci ani. Avem vreo zece studenţi la practică, dar nu sunt prea încântat de cum lucrează. Până la urmă parcă văd că îl vom face tot în redacţie. Aş vrea de asemenea să scoatem, în colaborare cu Alma Mater, de la Iaşi, un supliment anual pe o temă: am ales structuralism şi semiologie. Sper să iasă ceva. Te voi ţine la curent.

Cât priveşte revista, rubricile vor continua, dar nu la recenzii, ci problematic, pe probleme al prozei. Aş vrea să dăm revistei un caracter cât mai unitar, chiar când nu e vorba de vreun număr tematic. Aici mai e mult de făcut, căci organizarea e – foarte complicată. S-ar putea – e o dorinţă mai veche să caut un administrator al revistei ca să se ocupe de toată partea funcţionărească, cam pe postul lui Radu Pâslaru de pe vremuri. Poate vom izbuti şi, dacă nu l-am căutat până acum, e că n-am avut efectiv timp. Suntem în întârziere cu nr. 3 din cauza manualelor şcolare, care au prioritate absolută. Nr. 4 e însă aproape gata (corectura I e predată). Nr. 5 e în tipografie. Sper că s-au apucat de cules, aşa cum au spus, iar nr. 6 va fi predat pe 5 mai. În continuare, vom scoate şi 7, număr simplu, şi am şi colecţionat ceva material pentru el, iar 8-9 e cel dublu. Aş vrea să nu iasă niciun alt număr dublu, ci tot simplu, căci am avut deja 1-2.

Ai dreptate în ce priveşte greşelile de tipar: adevărul e că am avut şi o situaţie specială cu 1-2, din cauză că a trebuit să modificăm pagina întâia. Am mai avut şi ghinionul unui linotipist de serviciu complet idiot, care nu era în stare să culeagă un rând fără să greşească câte ceva în plus.

Te mai anunţ, pentru orientare, că nr. 6 e tematic (despre fantastic), dar nu-l vei mai prinde, 7 mozaicat, iar 8-9, până la care sper să poţi trimite ceva (dar şi la 7 mai ai timp să colaborezi) – 8-9, spuneam, are ca temă „lectura“ şi „ideea de lectură“.

Cât priveşte cenaclul, acesta e în criză. N-am prins până acum o seară cu mai mult de 30 de participanţi, iar cei ce citesc sunt slabi. Îţi mărturisesc că n-am timp să mă ocup de el.

Din fericire, Doru Vartic e un ajutor de nepreţuit şi mă consult cu el pentru tot ceea ce ar fi de făcut. Dintre băieţi, pe cei care lucrează îi ştii, n-are rost să ţi-i mai spun. Din păcate, doi din cei mai buni termină.

În ce priveşte restul, sunt într-o continuă criză. Nu izbutesc să fac mai nimic, adaptarea la viaţa de acasă o fac totuşi foarte greu. La facultate predau limba română studenţilor străini, ceea ce, cred, îţi poţi imagina cât de mult coincide cu interesele mele (culturale) pe acest plan! Te las să completezi singur imaginea timpului meu liber, în care încerc din răsputeri să mai scriu câte ceva şi produc doar fleacuri. N-am predat încă Bizu, fiindcă prefaţa pe care am scris-o e foarte proastă. Din când în când, mă duc, singur sau cu Eugen şi Marcel, pe la dl. Zaciu, ceea ce-mi face plăcere întotdeauna. Nu văd filme cu săptămânile, de aventuri sentimentale n-am timp în afara strictului necesar şi în general pot să-ţi spun că duc o existenţă foarte bizară, care presupune mereu „aşezare“, „început“ etc. , fără să pot birui toate fleacurile administrative pe care le am de rezolvat. Am dat totuşi colocviul de admitere la doctorat şi l-am luat cu 10. Sper să pot găsi timp ca să-mi dau exemenele şi referatele.

Noutăţi de alt ordin nu am, pentru că mă mişc pe coordonate destul de… aceleaşi. Psihologic vorbind, pot să-ţi spun doar că nu stau grozav din atât de multe motive încât n-am apucat încă să le analizez, şi e mai bine aşa. Uneori mă apucă câte o stare de cădere psihică de ţi-e mai mare dragul, şi nu pot face nimic.

Cam asta ar fi. În ce te priveşte, am ştiut mereu ce faci şi cum o duci de la dl. Zaciu, aşa că nu trebuie să-mi repeţi ceea ce i-ai spus. Îţi spun asta pentru că îmi aduc aminte cât de greu îmi era să scriu despre acelaşi lucru la mai mulţi prieteni. Asta însă este şi o invitaţie de a-mi spune ce mai faci în ultimul timp. Văd că ai început să blestemi şi tu birocraţia occidentală. Ea e la fel de mare, dacă nu mai mare, ca la noi. Totuşi, fă tot posibilul pentru a vedea Italia, Spania, Anglia şi tot ce mai poţi. Nu te omorî cu firea la Universitate: cei de acolo nu vor să înveţe; atât cât faci e de ajuns şi insistă doar dacă ai şansa vreunui student sincer interesat de România. În rest, călătoreşte mult, vezi mult, căci asta îţi va rămâne. Nu-ţi dau sfaturi, dar poate că umila mea părere nu-ţi este indiferentă, pentru că am o mică experienţă în acest gen. Vezi dacă te poţi înscrie la Asociaţia Internaţională a Hotelurilor pentru tineret (International Youth Hotel), Auberges de la Jeunesse în fr[anceză], căci poţi economisi o groază de bani în toate oraşele unde există hoteluri (altfel destul de mizerabile) ale acestei organizaţii.

În rest, îţi urez numai seninătate: cred că ştii ce înseamnă. E de prisos să-ţi spun că dorul de ţară se lecuieşte greu, te convingi tu singur de asta. Dar cât poţi concentrează-te asupra a ceea ce vrei şi poţi să faci. Şi, mai ales, nu neglija distracţiile. Mai regret şi acum că la Roma nu m-am distrat pe cât aş fi vrut şi putut s-o fac.

Închei acum această extrem de dezlânată epistolă cu îmbrăţişările prieteneşti dintotdeauna şi cu nerăbdarea de a primi noi veşti de la tine.

Marian.

 

 

(Continuare în numărul următor)

 

^[1]     Cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“.

 

^[2]     Grigore Zanc, scriitor, mai târziu şi om politic, atunci asistent la Facultatea de Filosofie din Cluj.

 

^[3]     Victor Ieronim Stoichiţă, reputat critic de artă, care era şi el bursier la Roma în anii când Marian Papahagi studia acolo.

 

^[4]     Nicolae Oprea, critic literar, mai târziu profesor la Universitatea din Piteşti.

 

^[5]     Al. Th. Ionescu, (1950-2009), critic literar, profesor la Curtea de Argeş.

 

^[6]     Mircea Copil (1952-?), a lucrat, după absolvire, la bibiloteca Judeţeană din Oradea; colaborator la revista Familia.

 

^[7]     Alexandru Papilian, prozator, stabilit la Paris; fratele lui Victor Ieronim Stoichiţă.

 

^[8]     Olimpia Radu, care avea să moară în acel an, în chip tragic, doborâtă de o maşină în faţa casei părinteşti.

 

^[9]     Constantin Hârlav (1950-2014), critic literar, a fost cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ din Bucureşti.