Szőcs Géza
Szőcs Géza (n. 21 august 1953, Târgu Mureş) a crescut la Cluj, unde şi-a făcut studiile, absolvind în 1978 secţia maghiară-rusă a Facultăţii de Litere a UBB. Între 1974-1977 a redactat paginile maghiare ale revistei Echinox. Între 1977-1981 a fost colaboratorul literar al cotidianului Igazság (Dreptatea). Între 1979-1980, la propunerea lui Sütő András, a fost bursier Herder la Viena. Între 1981-1982, împreună cu Tóth Károly, Tóth Ilona şi Ara-Kovács Attila au redactat publicaţia samizdat Ellenpontok (Contrapuncte). Ca urmare, Securitatea l-a arestat şi brutalizat. Între 1985-1986 a fost cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Lingvistică din Cluj. Între 1986-1989 a emigrat şi a fost ziarist la Geneva, iar din 1989 până în 1990 a fost redactor pentru Europa Liberă, biroul din Budapesta. Din 1990, s-a întors în ţară, implicându-se în politică. Din 2011, preşedintele PEN Clubului maghiar. A murit la Budapesta la 5 noiembrie 2020.
Szőcs Géza a debutat în faimoasa colecţie „Forrás“ a Editurii Kriterion din Bucureşti în 1975, cu volumul Te mentél át a vízen? (Tu ai trecut peste apă?). A publicat numeroase volume de poezie şi teatru. A primit multe premii şi distincţii, printre cele mai importante aflându-se premiile József Attila şi Kossuth.
O noapte în Ţara Galilor
(Egy éjszaka Walesben)
Cea mai rea e despărţirea în orăşele din Ţara Galilor
şi astfel de orăşele galeze vai cât de multe-s şi-n tine
şi chiar dac-ai ieşi din tine însuţi: totu-i numai străzi galeze –
aleile despărţirii îţi înconjoară viaţa.
Mijesc în iarbă zorii-aprinşi, sărut ţi se-apleacă peste gură
dar tu ştii că noaptea nu va apuca dimineaţa.
Picior albastru de nu-mă-uita pe-o vedetă ce se scufundă.
Şi până ţăcănitul trenului înghesuit sub limbă cedează,
nu mai ştii: pe ea ai sărutat-o? ori sosia ce se-ndepărtează?
când vei fi preşedinte american
(majd mikor amerikai elnök leszel)
când vei fi preşedinte american
şi c-un pistol de aur cu apă în buzunar te vei juca
de unul singur de-a v-aţi ascunselea şi de-a prinselea
pe coridoarele casei albe şi de-a motanul-bandit,
sau vei ieşi agale şi te vei opri pe linia democratică,
ori vei ieşi agale şi te vei opri pe linia mediană ori la cumpăna apelor
şi vei bea lichid compus din două părţi
acid azotic şi o parte acid clorhidric,
când vei despărţi răul de bine
şi prisosul de zadarnic:
mai faci brusc un pas insesizabil
şi nici nu vei simţi că deja eşti
dincolo de partea cealaltă a vieţii
sau de partea de dincoace
cumpăna apelor şi apele despărţite
eşti dincolo de timpul de înjumătăţire
o să te joci de-a v-aţi ascunselea şi de-a prinselea
şi o să îngropi în pivniţa casei albe cutia neagră
care va fi plină de cuvintele tale din urmă,
vei săpa acolo, în pivniţa casei albe,
cu o cruce de aţă pe frunte, în şoşoni,
cu firul fierbinte în jurul gâtului,
când vei fi preşedinte american sau sovietic
Autoportretul unui ienicer
(Egy janicsár önarcképe)
Sunt ienicer. M-am născut în Ardeal, pe
strada Republicii.
Numele de fată al mamei e Maria.
Când m-au răpit, aveam patru ani.
M-a cumpărat un agă din Edirne.
De la el am ajuns la un beg, apoi în anturajul unui paşă.
Trăiesc la Stambul.
Mă pricep la brutalităţi: ştiu să mânuiesc
sabia, să călăresc, să incendiez, să străpung sugari cu lancea,
să siluiesc muieri.
Ocupaţia mea: ienicer.
Religie, neam: ienicer.
Ei, hei, iataganul meu.
Îmi vizitez uneori oraşul natal, în îndepărtatul Ardeal. Atunci
îi trec prin sabie pe tata, pe mezinul meu, pe unchi:
pe oricine-i aflat la îndemână.
Rudele mele se agită,
femeile zbiară, ţipă,
dar eu nu mă fleşcăiesc,
le siluiesc pe mama, pe sora mea – îmi place să fiu ienicer –,
apoi le mân la piaţa de sclavi din Edirne,
după ce dau foc iar şi iarăşi
casei părinteşti şi oraşului natal.
* * *
În copilărie am auzit multe lucruri despre un oraş neobişnuit. În oraşul acela trăiau numeroşi artişti plastici talentaţi. Şi aveau acolo obiceiul să acopere peisajele cu peisaje pictate; clădirile şi străzile nu se mai vedeau din spatele tablourilor care le reprezentau. Mai cu seamă biserica din centru au pictat-o de foarte multe ori. Şi statuile erau acoperite de statui executate după ele.
Aşadar, astfel, încet, oraşul a fost acoperit în întregime de capodoperele pictate după el. Pentru că tablourile au fost lăsate întotdeauna pe ziduri şi n-au fost luate de pe ele niciodată. Le-au degradat cel mult ploile acide şi zăpezile viscolite, dar de cele mai multe ori venea câte un pictor nou, care acoperea cu lucrările sale pe cele dinainte. Dacă pătrundeai deci mai adânc… dar asta e limpede.
Nu ştiu nici astăzi dacă nu-i cumva oraşul meu natal oraşul acela despre care am auzit de atâtea ori că se obişnuia să i se picteze zidurile cu imagini care înfăţişează zidurile acestor clădiri. Până la urmă, după ce a izbucnit marele incendiu, am plecat din oraşul meu natal, nu-i exclus să fi fost tocmai din acest motiv.
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko