IONUŢ ŢENE, SENSUL POEZIEI!

Poezia este o ecuaţie a sensibilităţii comune sau singulare? Există o sensibilitate comunitară, care înglobează iubirea, înţelegerea, empatia, suferinţa, tristeţea şi lacrimile, precum şi o altă expresie a sensibilităţii reprezentată de cea lirică, care este originală, singulară şi livrescă. Există o falie care desparte sau uneşte cele două tipuri de sensibilităţi. Poeţii ar spune că „ei sunt cei care vorbesc cu zeii“, deci sunt îndreptăţiţi să considere sensibilitatea exprimată poetic ca ceva singular, fundamental şi original, un puseu unicat al formei sensibilităţii care provoacă perpetuu raţiunea. Cealaltă parte a sensibilităţii, ce ţine de lumea curentă se mulţumeşte teluric doar cu expresia comună a iubirii, lacrimii, înţelegerii şi suferinţei, ce se înglobează în teme general umane. Poezia e o formă a disperării până la limita sinuciderii, o căutare perpetuă înăbuşitoare pentru creatorul liric. Deşi pentru ceilalţi oameni, ţelul liricului poate fi clar, pentru poet e un paradox interior distrugător care pare ca nu-şi regăseşte sensul. Poezia e o ispită de evadare a sensibilului din raţiune, o interiorizare a emoţiei faţă de teroarea normativităţii sociale. Poetul nu obţine nimic din scris, dacă este un poet autentic, ci doar o febră devoratoare care-l macină spre un sens pe care nu-l înţelege, deşi îl atrage ca un magnet spre ţelul fără niciun sens. Doar febră, doar trăire şi emoţie. Sensul poeziei este ieşirea din schematism.

Există oare un sens al creaţiei lirice? Nu cred. Poezia este doar o expresie a forţei emoţiei în lumea sensibilului, o revoltă disperată împotriva raţiunii. Ceea ce înalţă este pogorâre în poezie. O formă de explozie lirică a subsidiarităţii. „Subterana“ – în sens dostoiesvkian – este de fapt jocul cu veşnicia, nu cerul înstelat. Poezia este o modalitate de sinucidere asistată. Poetul se auto-anulează prin renunţarea la raţiune. Care este sensul poeziei? Trăirea emoţională? Frumosul? Adevărul? Până la urmă, Baudelaire şi Arghezi ne-au lăsat opere lirice din estetica urâtului, poezii compuse din „flori de mucegai“. Poezia vine din „subterană“, adică din subconştientul omului comprehensiv şi implicit are rădăcini în subconştientul colectiv. Poezia trezeşte stări şi emoţii extreme şi tocmai din cauza aceasta ignoră raţiunea, poezia este de fapt o reîntoarcere spre o inocenţă iniţială şi iniţiatică, o redescoperire bazată pe intuiţii şi instincte manifestate în scris, adesea fără control. Nu vorbesc neapărat despre inocenţa ca puritate, ci acea candoare imaculată necenzurată sau ca o viziune necontrolată asupra vieţii. O redescoperire a sinelui. De fapt se dezveleşte emoţiei ca o anamneză. Poezia este o terapie a forţei emoţiei în universul sensibilului. Poezia emană, prin sufletul creatorului, acel catharsis despre care vorbea Aristotel. Anamneza poetică reprezintă o purificare a combustiei emoţiei până la esenţe, la arhetipul inimii de comuniune. Poezia ca fiziologie a sensibilităţii transcede prezentul raţional, ţelul ei este indefinibil şi indicibil şi, totuşi, paradoxal nu are sens şi scop, ci doar trăirea emoţiei redusă la esenţa care uneşte totul în comuniune.

În acest context al emoţiei lirice trăite, poetul Nichita Stănescu a fost un teoretician genial prin crearea cuvântului „hemografie“, un fel de auto-scriere a poetului: „A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi“. Poetul român nu oferă răspunsuri la sensul poeziei, dar ridică interogaţii despre poezie: hemografia „are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie“. De la debut, Nichita Stănescu a înţeles „sensul iubirii“ în poezie ca „o viziune a sentimentelor“. Poetul reverberează sensul emoţiei trăite radical până la plăselele sensibilităţii: „Mă uit în dreapta şi-n stânga,/ cu mine însumi mă uit,/ folosindu-mă ca o privire./ Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,/ sunt, tot, un timpan armonios./ Trece-o planetă şi-ntreb cine e, ce e./ Şi-apoi mă mir că întreb“ (De-a sufletul).

Poezia respiră o cunoaştere a sinelui, a acelei părţi sensibile a sufletului care inspiră şi expiră forţa emoţiei universale. Este aventură şi adrenalină. Prin faptul ca citesc poezie, cititorii sunt deosebiţi… pentru că nu oricine citeşte poezie, înţelege poezia sau simte poezia. Emoţia ei este nelimitată. Nu există o limita a emoţiei. Aici e un paradox al poeziei. Este o expresie a limitei fără de limită. Să fie „sensul poeziei“ acela de a bucura preajma, să transmită emoţie? Poezia înseamnă bucurie pentru cititor şi satisfacţie pentru poet. Sensul poeziei este un miracol al emoţiei, împlinirea sentimentului nesatisfăcut. Sensul poeziei este suflet sensibil, oare nu aşa simţim poezia? Cu sufletul care vibrează forţa emoţiei. Eu aşa o simt poezia! Sensul poeziei este visul de a împlini… oare totul? Iubesc poezia, mă cufund în ea şi o simt în întregime, emoţie universală. Tot ca un paradox al poeziei aş aminti faptul că un scriitor, care a ajuns teolog şi călugăr în perioada comunistă, Nicolae Steinhardt, într-un interviu a dat poate cea mai complexă şi completă definiţie a poeziei: „Poezia nu depinde nici de rimă şi chiar de ritm şi întru nimic de aspectul ei grafic. E o stare a minţii, a complexului psihosomatic, a dispoziţiei temperamentale. E în chipul ei cel mai evident o stare harică. E tot atât de felurită de proză ca o înfăţişare a materiei de alta. Transmite cu totul alte senzaţii, stabileşte cu predispusul cititor cu alte raporturi, trezeşte cu totul alte facultăţi aperceptive şi declanşează cu totul alte emoţii. E un soi de scurtcircuituri, de scurtătură, de mijloc infinit mai rapid şi mai intim cu lumea. E un mod de cunoaştere analog intuiţiei ori revelaţiei, de aceea nespus mai preţios, mai inefabil, mai adânc, mai fragil“ (Sensul şi semnificaţia poeziei fixe, Ana Vizitiv, Armanda Muntean). Sensul poeziei este forţa emoţiei propriei cunoaşteri, un fel de scriere a sufletului propriu în consonanţă cu sensibilitatea universală. Poezia este o emoţie care se oferă într-o comuniune împărtăşită. Să fie sensul poeziei obţinerea harului emoţiei izvorâte din esenţa lumii sensibile!