Sub o aparenţă fals bucolică, noul volum al Simonei Popescu, Cartea plantelor şi animalelor (Bucureşti: Nemira, 2021, 342 p.), pune în scenă o poezie sofisticată, cu densităţi intertextuale, cu trimiteri diverse, şi muzicale, şi plastice, căci ierbarul şi atlasul zoologic pe care le întocmeşte poeta sunt, de fapt, tot forme ale unei interiorităţi decisiv modelate cultural. E la propriu o punere în scenă, volumul poate fi citit ca un lung poem dramatic, un one-woman show al Simonei Popescu în faţa unui spectator/cititor care e interpelat deseori. Scriind, de pildă, despre copaci uscaţi, grădini lăsate în paragină sau flori fragile care nu rezistă după ce au fost culese, poeta înseriază în performance-ul ei mici parabole ale condiţiei umane, pe înţelesul publicului, care e chemat să reacţioneze: „Pune apă/ la rădăcina vieţii tale, măi om,/ că tu eşti ca un pom/ şi nu ştii, ehei, că vei şi înflori/ dacă vrei.// Vrei?“ sau „Scriu despre plante şi animale s-ar putea zice// Prin floare sau mai ştiu eu ce vieţuitoare/ a se-nţelege/ orice poate să dezlege/ farmecele rele făcute ţie/ fără să vrei/ de tine“.
Până la urmă, cartea se dovedeşte a fi o confesiune care sintetizează biografia reală a scriitoarei, dar şi pe cea livrescă. De fapt, cele două se amestecă indistinct într-un soi de monolog care reuşeşte să prezerve naturaleţea vocii interioare. Memoria selectează aparent aleatoriu stări, revelaţii de traseu sau episoade din trecut. Se fixează fulgurant pe iarba verde-albastră de acasă (cu insolitul ei consfinţit afectiv: „aşa cum/ prin alte părţi n-am mai întâlnit)“, pe figura „doamnei de biologie“ şi pe iniţierea mai întâi lexicală într-o lume exotică (populată de euglene, amibe, saprofite şi dicotiledonate), pe frânturi din copilăria de premiantă cu coroniţă de margarete, împletită de tată.
Substanţa cărţii e străbătută de un fluid melancolic, căci marea temă e, de fapt, trecerea timpului; toate poeziile sunt părţi ale aceluiaşi descântec contra bătrâneţii. Scrisul despre plante şi animale devine o formă de forare în straturile inocenţei şi, implicit, de conservare a tinereţii interioare. Juventus, starea mentală clamată radical de Simona Popescu încă de la începuturi (al doilea volum, din 1994, apărea sub acest titlu), rămâne ipostaza ei definitorie, acum corelată cu un soi de exerciţiu spiritual. Grădina pe care se fixează ochiul poetei e şi o grădină interioară, care trebuie întreţinută, iar meditaţiile aşa-zis florale sunt antrenamentul ei de yoga. Cititorul e prevenit chiar de la începutul volumului: „Şi-acum mergem în grădina secretă/ – The Secret Garden –/ pe care tu şi cu mine o vom re-nvia/ – da? –/ iar Copilul, oricare ar fi el, se va/ vindeca/ (şi nu doar Copilul)“.
Această căutare a inocenţei redefineşte şi formal materia poetică. Mărcile binecunoscute ale Simonei Popescu: limbajul direct, nesentimental, nemetaforizant, sunt acolo, doar că acum li se adaugă rimele, melodicitatea, diminutivele, în general sonorităţi care amintesc de versurile copilăriei sau de cele populare. Iată, de pildă, cum o mini glosă pe tema prieteniei ne e livrată pe un ton naiv-serios: „Şi dacă treci pe lângă casa mea/ poţi culege mure sau, la toamnă, fructele roşii/ de măceş/ eu nu m-oi supăra./ De vrei puiet de liliac sau de forsiţie/ eu ţi-oi da./ […] Dar să nu ceri prietenie căci ea/ nu-i doar sămânţă sau lăstar./ E/ Ţesere/ – pe dinăuntru ţesere, pe dinafară./ O floare/ foarte/ rară“. Altundeva ni se spune, ca un manifest al acestei stilistici asumate, că a venit „Vremea inocenţei/ din hăţişul amar al experienţei./ Şi scriem şi poezii/ ca pentru copii“.
Cât priveşte biografia livrescă a Simonei Popescu, ea scoate la iveală o galerie seducătoare de flori şi animale literare sau picturale: de la rozele, liliacul şi crinii lui Macedonski, la narcisele lui William Wordsworth, de la ierbarul cu 424 de exemplare al adolescentei Emily Dickinson la florile veninoase ale lui Huysmans şi grădina lui Mallarmé. Uneori trimiterile şi intertextele sunt semnalizate, alteori pur şi simplu cititorul complice trebuie să desluşească figurile evocate cu atâta familiaritate de scriitoare. E un dialog cu marea literatură şi chiar cu propriile poeme mai vechi, care privilegiază interpretarea sau, după caz, reinterpretarea, în actualitate. Iată cum pornind de la Macedonski şi Ion Barbu, poeta ajunge la o adevărată meditaţie despre „fântâna minţii, de îi mai zice Suflet“: „Poetul simbolist se cobora-ntre roze,/ dar mai sunt şi altele, şi altceva,/ de pildă muzicamuzicamuzica.// Iar celălalt, poet, tot coborând spre Sudul Cald/ din Nord de Gheaţă cerebral/ spunea / că sufletul ar fi fântână/ la om – fiară bătrân.// Da, sufletu-i fântână doar la om/ – şi mai ales la omul cel ajuns bătrân./ Fântână-Adâncă. Ci nu priveşti în/ ochiul rece-suprafaţă/ ci mai departe, dincolo de/ moarte-şi-viaţă./ Acolo-n Timpul paralel/ unde se-ntâmplă fel de fel“. Metabolismul cultural cu arderi intense al Simonei Popescu îi malaxează şi pe Gellu Naum, M. Ivănescu, Ezra Pound, Louis Zukofsky, Odilon Redon, Dürer, Lucreţiu sau William Blake.
Nu cred să fi existat înainte de Simona Popescu cineva în literatura română care să fi cântat cu atâta convingere mărunte şi fascinante organisme marine: planule, naupli, meduze, tunicieri, pirozomi. Scriitoarea aduce în poezie o întreagă terminologie ştiinţifică, e o colecţionară de cuvinte rare, o „logolatră“, cum se definea ea însăşi; iar pasiunea aceasta are rădăcini vechi, ştim din proza ei cult, Exuvii, că-i vine din copilărie.
Cartea toată e împănată cu note de subsol mai puţin obişnuite, pentru că de cele mai multe ori sunt poematice. Evident n-au funcţia aridă de a regla eventuale lacune bibliografice ale cititorului, chiar dacă se întâmplă să marcheze din loc în loc anumite surse livreşti. Rolul lor esenţial e să dea ritm fluxului poetic şi să creeze suspans şi dinamism în relaţia cu cititorul. Aşadar, subsolul răspunde cu alte poeme, ca o voce secundară a scriitoarei, care intră în dialog cu corpul principal al textului, reuşind să reproducă dezinvoltura unei monolog lăuntric cu toate buclele lui de memorie, cu digresiunile sau completările simţite ca necesare.
Cu note de subsol Simona Popescu mai scrisese. Sporadic, într-un poem ca Plicty din anii ’90, care colecta diferite fragmente de proză, de jurnal, şi cu metodă în precedentul ei volum Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. În Addenda ediţiei de Opere (un prim tom a apărut anul trecut) scriitoarea vorbeşte desluşit despre rolul acestor poezii cu note explicative ca „parte dintr-un palimpsest textual, intertext intern“.
De fapt legătura dintre Cartea plantelor şi animalelor şi scrierea anterioară, în ciuda distanţei de 15 ani care le desparte, e mai strânsă decât poate părea la prima vedere. Le uneşte nu doar felul în care e organizat miezul poetic (ambele au o structură de poem dramatic şi însemnări, adăugiri în josul paginii) sau titlul („lucrările în verde“ trimit la un concept din horticultură, la intervenţiile care se fac asupra plantei de viţă de vie pentru fortificarea ei), ci mai ales o atitudine vivifiantă. În Lucrări în verde pledoaria era pentru poezie, cu necesara demantelare a clişeelor, a sentimentalismului kitsch, a „lilirismului“, cum îl numeşte peiorativ poeta. În Cartea plantelor e argumentată cauza practicării unui exerciţiu spiritual care să includă literatura, arta în general, dar şi contemplarea naturii.
Diferenţa majoră e de ton, radicalismul volumului anterior, care avea ca motto: „Interzis proştilor de orice fel“, lasă loc între timp unei inflexiuni mai temperate. Deşi nici publicul cu care intră acum în contact poeta nu e unul oarecare. Delimitarea e marcată net : „Deschideţi-vă, flori de hârtie,/ dar nu oricum./ Parfumul vostru nu îl daţi/oricui.// Când vântul bate, voi foşniţi,/ dar nu vorbiţi/ cu cei străini.// Cei care ştiu să vă-nmulţească/ sunt puţini“. Înţelegem că adevăraţii cititori ai Simonei Popescu nu pot fi decât nişte „aleşi“ dintre cei mobilizaţi, ca şi poeta, într-o căutare imaterială pe cont propriu. În semn de preţuire, lor le face scriitoarea mici ofrande graţioase: „Adăugăm aici un fir, imaginar, de Goethea strictiflora. Îl oferim atentului cititor (care e aşa de rar)“.