ŞTEFAN BOLEA, FURTUNI INVIZIBILE

O posibilă cheie de lectură a volumului de versuri Fii bun şi când ceri un strop de apă (Tg. Mureş: Ardealul, 2021) de Kocsis Francisko este antiteza urlet-tăcere, cu variaţiunea ţipăt-şoaptă: „E lipsit de demnitate să urli când eşti jupuit pe dinlăuntru./ De Dumnezeu sau de conştiinţă./ Atunci e nobil să taci. Să înduri fără crâcnire darul de viaţă“ (Dar şi pedeapsă); „cât de mare poate fi ţipătul/ comprimat în şoapta unei rugăciuni?“ (În şoapta unei rugăciuni). Suferinţa nu-l aduce pe personajul auctorial al lui Kocsis la revoltă, dar nici la resemnare: el caută cu trupul său liric un răspuns, o modalitate de comunicare Eu-Tu cu transcendenţa. Are sens să comunicăm durerea, atâta vreme cât ştim că limbajul distorsionează, că „traducerea“ afectului este infidelă? „să traduci în cuvinte forţa pumnului/ care te izbeşte în faţă/ e lucrul cel mai greu cu putinţă/… iar când cel ce te loveşte n-are chip,/ … traducerea şi mai grea şi sigur n-are valoare…“ (Epigramă acră). Or, există traume incomunicabile, iar delicateţea poetului refuză brutalitatea exhibiţionismului: „rana ce-o numi tăcere nu se vindecă prin strigăt,/ … cu cât ne doare mai tare,/ cu atât mai puţin se spune“ (Rana ce-o numi tăcere).

Deşi nu este patetic ca Poe, pentru care „Era noapte-n pierdutul Octobre,/ Al anului acela pierdut în veci“ (Ulalume), Kocsis Francisko accesează un filon post-romantic mai ales când scrie cele patru elegii melancolice intitulate Octombrie. „sunt de-o luciditate dureroasă şi văd cum se îndepărtează/ tot ce aştepta să vină. ca o fregată“ (Octombrie 2017, ziua 20); „dacă abandonez gândul lucid şi alunec în presimţire,/ dificultatea de a trăi mi se pare şi mai mare“ (Octombrie 2020, ca-n pandemoniu). Tematica Geist und Seele apare deseori în volum. Oare nu-i spune afectivul poetului că hiper-luciditatea poate fi ea însăşi maladivă şi că, la un moment dat, raţionalitatea trebuie abandonată ca o scară de care nu mai avem nevoie când am ajuns la destinaţie? Probabil că personajul liric s-ar simţi vinovat dacă s-ar dezice de intelect.

Identificarea cu eul intelectual conduce la un soi de individualitate exacerbată, iar poate acesta este explicaţia comunicării bruiate cu alteritatea. Eul pare să-i spună poetului: „În esenţă suntem noi doi, adică Tu, împotriva lumii“. „încă mă tem foarte tare –/ e adevărat că numai de mine însumi,/ însă fără încetare“ (Temere); „clipele acelor nopţi când tresar de fiori/ … când repet singurele cuvinte ce răzbat printre stele:/ pe mine însumi lasă-mă“ (Pastelul cu întunecare calmă). Cea mai mare anxietate a acestei poezii este pierderea identităţii, trădarea de sine, ieşirea din autodefinirea A=A. Dar când semănăm cu noi mai puţin, ne asumăm riscuri şi evoluăm.

Deşi nu vrea să fie „împins“ în „curtea“ lui Buddha (Încă o rugă), există un filon budist în Fii bun şi când ceri un strop de apă. Pastelurile lui Kocsis amintesc de haiku-urile Zen, iar un text precum Abandon poate fi citit ca o replică la ideea disoluţiei perceptibilului din romanul O altă mare de Claudio Magris: „încet-încet, dispare starea de larmă –/ ceea ce simt nu-i doar linişte şi somn,/ nu-i adormire, ci abandon în karma“ (Abandon). Kocsis Francisko scrie o poezie fină, introvertită, care ascunde substanţiale vijelii, aidoma deşertului fantomatic, pe care îl descrie: „un deşert cu furtuni la fel de invizibile“.