ŞTEFAN BOLEA, DISOLUŢIA REALITĂŢII

Antologia de proză a Ioanei Drăgan, Poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi (Litera, 2022), cuprinde ediţiile revizuite şi adăugite ale volumelor Vietăţi şi femei (1997), Poveştile Monei (1999) şi Mafalda (2009). Câteva din vietăţile din primul volum sunt gândacii, găina, gâsca, viespea, vaca, berbecul, cocoşul, râma, căţeluşa. De cele mai multe ori, animalele menţionate sunt un pretext simbolic pentru a lămuri psihologia unor personaje aflate în situaţii de criză. Râma ascunsă într-o salată verde etalată la cină dezvăluie mlaştina existenţială în care s-a cufundat un cuplu nefericit. Capturarea şi disecţia unei broaşte indică sadismul unui personaj, care ar fi putut fi şi criminal în serie, nu numai medic chirurg. Gâsca pare în acelaşi timp un animal psihopomp, nu numai o pasăre care îmbie la pofte de tot felul. Gândacii îşi fac o accentuată intrare poematică, cvasi-naturalistă: „Gândacii roşii, de bucătărie, gândacii zburători care-i intră pe fereastră, pe sub uşi, gândacii care urcă în baie pe gura de canalizare, gândacii mari care rod hainele…“ (p. 18)

Merită subliniată ca marcă a întregii cărţi, nu numai a volumului de proză scurtă Vietăţi şi femei, maniera în care concepe Ioana Drăgan realitatea. Texte precum Istoria din vis, Grasa, Jurnal de vedere (prima parte a romanului Poveştile Monei) ies din sfera unui realism îngust, migrând spre un soi de para-realitate, care dizolvă universul cotidian. În primul text menţionat, visul bunăstării contrastează puternic cu istoria trăită. În Grasa, infernul karmic al supraponderalităţii duce la o cădere nervoasă. Iar para-realitatea din Jurnal de vedere seamănă cu cea din They Live, filmul lui Carpenter, cu menţiunea că la Ioana Drăgan, miopia Monei pare o iniţiere în psihoză. „Continui jurnalul meu de vedere. Am cam luat în serios povestea mea cu ochii. Stau şi mă întreb de ce n-am purtat până acum ochelari, că doar ăştia nu sunt primii.// Răspunsul pare simplu acum pentru mine, dar nu mă mulţumeşte şi nici nu schimbă cu nimic situaţia. Pentru că în clipa când îi pun la ochi simt o senzaţie unică, pe care nu pot să o descriu şi pe care niciun medic nu şi-o explică […]. Acest contur dur al lucrurilor, sentimentul de material, fizic, plin, o violenţă a lumii înconjurătoare şi, deodată, într-o fracţiune de secundă, schimbarea adusă de dezmeticirea într-o singurătate individuală, apoi acomodarea, de fapt aşa-zisa acomodare, intrarea în rândul oamenilor, literele de pe produsele alimentare şi alte scrisuri, străzile, plăcuţele, inscripţiile de pe ziduri, porcăriile din toate WC-urile, preţurile afişate şi, permanentă, prezentă şi sâcâitoare, stânjeneala pe care o simt în lumea asta stranie“ (p. 145). Prin miopie, Mona îşi construieşte o realitate privată, la care barează accesul alterităţii. Legându-se la ochi, adolescenta ajunge la un soi de „orbire“ imperială, deschizând ochiul interior către fantasmele id-ului. Un dezadaptat îşi construieşte un El Dorado autist, din care lumea nu-l poate izgoni, fiindcă tărâmul său nu apare pe hărţile obişnuite. De fapt, cele trei părţi ale Poveştilor Monei au ca subiect principal invizibilitatea izolării, la care se adaugă o situaţie familială conflictuală.

Romanul Mafalda are ca personaj central pe clarvăzătoare Adina, care adoptă fata unei vecine, pe care o iubeşte total şi căreia îi prevede un destin tragic. Volumul pare construit pe structura dilemei: „dacă ai fi capabil să cunoşti viitorul, dar n-ai avea posibilitatea să-l schimbi, ai mai dori să-l cunoşti?“ Cunoaşterea poate fi simultan o binefacere şi un blestem. Privirea limpede te ajută să evaluezi o situaţie, să te adaptezi, să previi, să supravieţuieşti. Prea multă luciditate te poate arunca în hiper-realitatea paralizată a chietismului. În fond, ce altceva ne poate aduce viitorul decât moartea celor iubiţi şi propria destrămare? Mai mult, Adina este întrebată de ce nu vede şi binele personajelor cărora le anticipează viitorul, de ce nu dă şi „veşti bune“, cu alte cuvinte. „Lucrurile bune sunt neimportante“, reflectează cinic Adina, „detalii care doar împachetează frumos suferinţele şi fac suportabile uneori durerile vieţii“ (p. 455).

Deşi aparţin unor epoci uşor diferite, imaginea Bucureştiul din cele trei cărţi reunite acum sub un unic volum (dar mai ales cea din Istanbul mon amour) îmi aminteşte de spectacolul capitalei din filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc de Radu Jude. Mizeria omniprezentă, condiţionarea economică (eterna goană pentru asigurarea necesităţilor vitale), arhitectura hidoasă, sufocarea şi înghesuirea pietonilor, agresivitatea ca unic mod de relaţionare: nici nu ne dăm seama cât de urâtă e lumea în care trăim. Parafrazând Dicţionarul lui Jude, putem spune că şi literatura, nu numai ecranul cinematografic, este aidoma scutului lustruit al Atenei, pe care Perseu l-a folosit să oglindească privirea Meduzei. Vedem mijlocit Răul, altfel oroarea ne-ar împietri.