Petruţa Stan (stabilirea textului), Dan Gulea (prezentare şi note)

 

Aproape 90 de corespondenţi ai poetului Miron Radu Paraschivescu sunt selectaţi în viitorul volum ce va apărea în cursul acestui an în ediţia Casei de Cultură „I.L. Caragiale“ din Ploieşti, sub îngrijirea dnei profesoare Petruţa Stan, deţinătoare a unei importante arhive MRP; sunt nume importante ale literaturii române – şi ale culturii române, în general, în special din a doua jumătate a secolului trecut, care au găsit în poetul stabilit la Vălenii de Munte interlocutorul ideal, alcătuind o corespondenţă care, în proporţie covârşitoare, nu a mai fost publicată. Între personajele corespondenţei se remarcă Lena, ultima soţie a lui Miron Radu Paraschivescu, şi Mitică sau Dumitru, fiul de câţiva ani al scriitorului, cărora corespondenţii li se adresează adesea. (D.G.)

 

Radu Cosaşu

 

Singura scrisoare de la Radu Cosaşu (n. 1930) din arhiva MRP are un subiect bine determinat, interzicerea celui mai recent film al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, o critică fără menajamente a birocraţiei comuniste. În speranţa că influenţa lui MRP este intactă şi ar putea fi decisivă, pasionatul cinefil îi scrie poetului, important tovarăş de drum al mai-marilor epocii. Nu a fost să fie. (D.G.)

 

Buc. 13/I/’70

 

Iubite, mult iubite d-nule Paraschivescu –

iată sunt trei ani de când mi-aţi scris şi eu, ca să las bucuria întreagă, nu am făcut nimic pentru a da curs împovărătoarei d-voastre invitaţii „de a ne vedea“. V-o spun foarte sincer – îmi iubesc prea mult idolii pentru a mă apropia de ei. Nu sunt mulţi în literatura noastră – Preda şi d-voastră – şi nu trebuie să cheltuiesc foarte multă energie pentru a-mi reprima instinctul idolatru, de a şi pipăi totemul… E mai bine aşa. De departe, şi dragostea şi contestarea sunt mai aprige. De ce vă scriu, totuşi, acum?

Am mai avut de câteva ori pornirea asta, în aceşti ani: odată când mi-a apărut romanul Maimuţele personale^[1]. M-am reprimat, – ar fi fost prea „personal“, prea pro domo. Nu prea ştiu să deschid gura în favoarea mea, şi când simt doar că un lucru (sau o fiinţă, sau o idee) mă priveşte prea apăsat sau prea de-aproape, îl las repede baltă. Altă dată, mai recent, am hotărât să vă scriu pentru a vă comunica „o realizare“ care cu orice chip trebuia să vă fie comunicată: reuşisem să scriu despre Soljeniţîn, să citez din el şi nimeni să nu bage de seamă. Am citat din scrisoarea sa şi – mai mult – trimiteam lumea să se închine la exemplul său de intelectual. Nu s-a prins nimeni… şi eu am dormit o clipă liniştit. Ştiam de la Păunescu cât de mult ţineţi la a-l apăra pe acest om, m-am întors din ţara sa cu un sentiment de veneraţie pentru scriitorul care scrie în pustiul miilor de „cozi“ la gumari, în frigul din jurul acelui frigider instalat în Krasnaia Ploşciad^[2]! Aţi fost singurul care i-a scris numele, în Almanah… Dar nici atunci nu v-am scris. Au mai fost câteva ocazii, legate de Jurnal^[3].

M-am decis acum să vă scriu, trimiţându-vă alăturat cronica mea la Reconstituirea, care urma să apară în Luceafărul din 9 ianuarie. Articolul a fost scos la 4 după-amiază, prin ordin. Nu s-a putut face nimic. Ţin să-l citiţi, să-l aveţi în mapa d-voastră nu ca un document al cuiva, ci ca mărturie a ceva. Ceea ce s-a întâmplat cu acest film e mizerabil şi inadmisibil. O „carte albă“ – deşi e imposibil de tipărit – ar fi prea puţin pentru a exprima amestecul de imbecilitate, reavoinţă, frică şi minciună, cumulate în acest „caz“. Şi esenţială – pentru democraţia artei – rămâne existenţa ordinului de a se închide gura celor care au susţinut şi susţin acest film. Nu e deloc grav că s-au găsit 4-5-6 critici vătafi care au ciomăgit această operă revoluţionară, prima în filmul românesc. Dar trimiterea la secret şi la sertar a celor, mult mai mulţi, mândri şi liberi, e intolerabilă. Şi asta în numele „opiniei publice“! Şi asta pentru a condiţiona „opinia publică“; pentru a spăla bine creierul. „Opinia publică“ – aceea care umple sala de la matineu până la ultimul spectacol. Nici un film românesc de „actualitate“ nu a avut o asemenea accesibilitate – fiind pe înţelesul oricui, de la omul care ştie doar ce e un miliţian, până la cel care nu se învârte decât printre idei. Pentru a vă face o idee exactă, vă mai indic spre lectură, cronicile care au apărut – fără obiecţii, desigur – în România liberă şi Informaţia Bucureştiului… Ca imaginea să fie cât mai „realistă“ – îmi permit să vă mai spun că funcţionarii de partid, care se ocupă cu aprobarea şi interzicerea articolelor, au o părere excelentă despre film!

Nu mă mai întind în pledoarie.

„Jurnalului“ nostru, „jurnalului“ d-voastră nu-i este permis să ignoreze Reconstituirea şi ticăloşiile intelectuale ţesute în jurul ei.

Reprimându-mi orice efuziune faţă de cei pe care-i iubesc, vă urez un an bun, sănătate, putere de muncă,

Cu toată dragostea,

Radu Cosaşu

 

 

Cronica la Reconstituirea, scoasă în ultimul moment din pagina primului număr din Luceafărul lui 1970, are o istorie specială.

Reconstituirea, alături de şcoala inaugurată de Obsesia lui Visconti, cu „scena aceea fără de moarte când Clara Calamai plânge printre vase şi oale, în bucătărie“ alcătuiesc pentru Radu Cosaşu o „cinematecă personală“: „în mintea mea, bucătăria, la cinema, e un loc de taină şi confesie mult mai propice sincerităţii decât patul, biserica sau şedinţa“. Povestind, pas cu pas, felul în care această cinematecă s-a format (în volumul O vieţuire cu Stan şi Bran, 1981, ce adună cronici publicate începând cu anii 1960), se scrie o istorie a supravieţuirilor – termen elocvent pentru o întreagă lume; a supravieţuirilor istoriei dintr-un secol nebun, pe care Radu Cosaşu, tandru, o numeşte „cursul scurt al supravieţuirilor“, cu o trimitere la ceea ce conta odinioară în formarea, formatarea unui cadru politic: învăţarea cursului scurt de istorie a partidului bolşevic.

Episodul interzicerii Reconstituirii – filmul care, după ce a rulat aproximativ două săptămâni la finele lui 1969, a fost interzis definitiv, adică până în 1990 – l-a preocupat permanent pe Cosaşu, integrând filmul acelei „cinemateci personale“, alcătuite pornind de la Visconti sau Godard.

Lucrurile sunt urmărite de la începutul-începuturilor: „cea mai bună proză a anului 1967 e Reconstituirea lui Horia Pătraşcu (…) Pintilie vrea să facă un film după Reconstituirea, parcă aşa am auzit, ce se mai aşteaptă?“ (Viaţa ca în filmele de cinema, 1972, p. 19). Astfel, „ceea ce va rămâne din filmele lui Visconti e în primul rând forţa de recreare a vieţii, uriaşul ei flux uman în semnificaţiile degajate. Căci Visconti e unul din acei «mari condamnaţi la a semnifica», pentru a folosi o expresie fericită a lui Godard“ (1972, p. 103). Deocamdată nu se putea vorbi despre filmul lui Pintilie; dar apare contextul său, în diferite declaraţii de gust: „Mie îmi plac din capul locului filmele care încep sau dacă nu încep, nu-şi permit totuşi să ocolească bucătăriile eroilor. E o chestie cu totul personală, o fixaţie de-a mea (…) de la fundamentala Obsesie viscontiniană, capul de operă şi de rând al neorealismului“ (Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă, 1974, pp. 161-162).

Iar O vieţuire cu Stan şi Bran (1981), volum ce adună diferite cronici de film, poate să armonizeze acest complex al Reconstituirii: de la epoca de aur a filmului mut la neorealism şi existenţialismul de tip Godard. În sfârşit, cronica cenzurată la Reconstituirea poate apărea! Iar de la ediţia din 1981 la O vieţuire cu Stan şi Bran (pp. 172-176) la cea din 2009 (Opere II, Editura Polirom, pp. 157-160) – se operează minime stilizări, nesemnificative pentru sensul textului.

La publicarea în volum, autorul a renunţat la unele pasaje, pe care le-am redat în bold, confruntând textul ce însoţeşte scrisoarea trimisă lui Miron Radu Paraschivescu cu varianta din O vieţuire cu Stan şi Bran; cu italice sunt formele flexionare ale textului iniţial – dar şi o notă de subsol, adăugată la trecerea în volum. (D.G)

Adevărul şi numai adevărul

 

„E foarte grav dacă de la bun început albastrul e numit verde…“ (Jean Luc Godard)

 

Ceea ce fascinează în Reconstituirea – şi ar trebui spus că sala aplaudă ca la westernuri când binele învinge şi că filmul face sala plină la concurenţă pe bulevard cu Sarita Montiel şi cu Bătălia pentru Roma, zdrobind argumentele acelor regizori români care cereau şi mai cer DDF-ului^[4] să le facă pomana unui privilegiu jalnic, acela de a nu programa filme străine cu pac-pac, hau-hau şi liru-liru când dânşii se consacră nobilelor teme ale construcţiei socialiste – ceea ce captivează în Reconstituirea, ca un Elvis Presley, ca un Maigret, ca un dolar în plus, ca un samurai, ca o crimă – e adevărul.

… Fireşte, aş fi putut începe altfel, aş fi putut să o iau mai pe departe – dar de ce s-o fi făcut când în cinema nu se poate porni alt­fel decât de aici, decât de la adevăr, oricât ne-am da cu capul de pereţi, teoretizând? În alte arte – o fi la fel, o fi altcum, fiecare îşi ştie socotelile lui. La noi, dar mai ales la noi în filmul românesc nu se mai poate porni decât de la adevăr, de la întrebarea: E adevărat sau nu? E aşa sau nu e aşa? Aceasta e situaţia, asta ne e sărăcia, poate chiar bogăţia, chit că o mie de cercetători, esteticieni, sau fraţi căuzaşi ne aşteaptă pe la uluci şi răscruci, gata să ne spună – şi-ar fi bine dacă lucrurile ar rămâne la spusă – că cu adevărul treaba e mult mai complicată, că el nu se poate confunda cu mimesisul, cu naturalismul, cu comportamentismul, că una e una şi alta e alta, că etc., etc. La toate acestea, trebuie răspuns în mare şoaptă dar pe româneşte că mai întâi şi-ntâi în filmul nostru noi îl căutăm şi trebuie să-l căutăm pe „aşa e“… Am avut parte şi de „aşa a fost“ şi de „aşa ar fi trebuit să fie“ şi de „n-ar mai fi fost“. Până la Reconstituirea, în filmele despre ziua de azi, nu l-am avut atât de integru pe acest miraculos „aşa e“…, fără de care zadarnic ne lansăm în idei şi specific. Nu există în film un personaj mai odios – şi asta într-o viziune care în genere caută a depăşi condamnările operetelor manicheiste – ca acel cineast pe puncte pornit să truncheze realitatea în numele educativului^[5]. Nici un obiect – şi sunt atâtea obiecte ca în orice film care-şi permite să privească liber lumea – nu e filmat cu atâta patimă ca aparatul de luat vederi, instrumentul adevărului pus în slujba minciunii. Nu există scenă mai detestabilă pentru procuror – altfel un biet ticălos cum ar spune Faulkner – decât aceea a jocului său cu aparatul de filmat, când beţia puterii îi dă dreptul să se amuze puţin şi de-a regizorul. Adevărate toate acestea, adevărate – expresiile, moacele „gaz-ul“ de la raion, orăşelul cu meci decisiv şi cu oameni care sărută cu conştiinţa curată mâna stăpânului, adevărate – chifteluţele de la bufet, maşina salvării care iese din televizor, joaca încăpăţânată a şoferului care dă tare şi cretin cu pietre în apă. Adevărată – fata care vrea conversaţie. Adevărat – plutonierul Dumitrescu, personaj demn de Brăescu, construit numai din vorbe epocale: „asta e peliculă, e banii Statului“, „am mai citit şi noi câte ceva“, „alo, tovarăşul“…, „să fie ezact ca în viaţă“ – sub care se cutremură lumea. Adevărate – toate ruperile acestea în dramaturgie exact ca în dramatismul vieţii – ţăranii care vând deodată fragi, gâştele hodoronc-tronc, pompierii care exersează un incendiu şi mai ales ruptura esenţială a filmului – între comicul suprafeţei, euforia până la veselie a existenţei şi drama care se ascunde, printre copaci, printre fragi, printre peşti şi furnici, printre reclame „Supco“, ca să erupă vulcanic în ultima clipă, cu lavă şi noroi. Adevărat – ritmul duplicitar: toţi se grăbesc, toţi se lungesc la vorbă şi nimic, lungimi voluptuoase ale filmului vin din interferenţa prea cunoscută a grabei cu lenea, indiferenţa şi neimplicarea. Adevărat – ritmul moral, balansul între tandreţe şi abjecţie, între sălbăticie şi omenie, între toleranţă şi intoleranţă; fiecare brutalitate e urmată de o îmbrăţişare; fiecare miticism e dublat de o vorbă bună; fiecare mitocănie deschide o confesiune. Aşa e. Adevărate, profund adevărate – teza, enunţul, denunţul şi protestul filmului: legile zilei nu-s aceleaşi cu ale nopţii, omul e unul la 10 dimineaţa şi altul la 10 seara, orice orden pentru a trage omul la ştanţă, pentru a-l rescrie cu indigo e imbecil şi zadarnic, sălbăticia în mediocrizare duce la crimă, fie ea şi anonimă, şi ne transformă în ucigaşi. Niciodată un film românesc nu a ajuns să exprime asemenea adevăruri, niciodată un film românesc nu a expus atât de limpede şi „clasic“ aceste postulate ale politicii noastre împotriva şablonului, indigoului şi uniformizării de fiecare zi.

… Repet cu atâta ardoare monotonă cuvântul „adevăr“ pentru a mă înscrie în leit-motivul filmului care nu e altul decât acel „adevărul şi numai adevărul“ cerut oricărui martor în instanţă. Cu Reconstituirea suntem în instanţă, martori şi implicaţi. Actorii, autorii, machiorii, inginerul de sunet (întreaga bandă de sunet e un mixaj caragialean al locurilor comune muzicale şi orale) par a fi într-o beţie a adevărului, într-o transă a autenticului, însetaţi de acel „aşa e“ ca de apă după un marş lung prin deşert. Se ajunge până la răsfăţ, se merge chiar până la şarjă şi caricatură în autentificarea gestului şi a mimicii – şi de ce nu? Impresia rămâne la fel de puternică, emoţia nealterată, efectul memorabil, căutând adică puncte de reper.

Pentru filmul nostru, Reconstituirea e ceea ce au fost cândva pentru literatură Moromeţii, Desfăşurarea şi mai departe Întâlnirea din Pământuri (de altfel toate voluptăţile cuvântului întors pe o parte şi pe alta à la Preda sunt prezente şi aici) e ceea ce a fost pentru dramaturgie Proştii lui Mazilu (despre care Pintilie ştie mai multe decât noi) şi ca să nu fim livreşti ci cinefili, e ceea ce probabil că a fost aiurea Obsesia lui Visconti, în ’42, când în plin Carmino Gallone, printre coroane de fier, cartoane şi butaforia „antică şi de demult“, artistul a îndrăznit să filmeze o femeie din vremea lui plângând într-o bucătărie din vremea lui, printre farfurii din vremea lui şi un bărbat îmbrăcat cu un maiou murdar din vremea lui. Monteurul i-a spus lui Visconti după ce-a pus cap la cap primele secvenţe: „văd prima oară un asemenea gen de cinema pe care l-aş numi neorealism“, ministrul culturii l-a acuzat pe regizor că e degenerat, cenzura („alt nume dat istoriei“ – după cum se exprimă un scriitor italian) a făcut harcea-parcea pelicula. Dar fără această „obsesie“ – istoria cinematografului, istoria privirii noastre ar fi fost alta.

Sunt filme după vizionarea cărora lumea merge altfel la cinema. Aceasta e, fără îndoială, importanţa Reconstituirii pentru destinul nostru de spectatori ai filmelor româneşti.

Radu Cosaşu

 

Maria Luiza Cristescu

 

Din cele şase scrisori de la prozatoarea Maria Luiza Cristescu (1943-2002), publicăm un testimoniu al reacţiei interioare din preajma debutului prozatoarei, din 1968, cu romanul Capriciu la plecarea fratelui iubit, urmat în anul următor de Dulce Brigitte, foarte bine primite de critică. În spatele acestor texte, o dramă personală. (D.G.)

Bucureşti 29 nov. 1969

 

Dragă domnule Paraschivescu,

Sigur că sunt foarte tristă şi panicată, sigur că umblu bezmetică prin odăi lovindu-mă de pereţi şi negăsind uşa. N-am ce face şi pentru că nu se poate, nu se poate deloc trebuie să-mi opresc gândurile, să-mi­
slăbesc gesturile. Ce să fac, sunt doar o biată fată şi, vai, scriitoare. Izolată bine în Berceni aud printr-o a treia gură de la Cosaşu, Crohmălniceanu, Ivaşcu cum că aş fi o scriitoare grozavă. Mă bucură mult. Acum însă mă găsesc singură şi încolţită pentru că n-am înţeles ce se poate şi ce nu se poate, cât se cuvine şi cât depăşeşte măsura libertăţii şi în afară de aceste bune cuvinte am nevoie de un real ajutor. Nu mi-l oferă nimeni. Nici n-am dreptul să-l cer. Dar să mă vaet îmi pot permite.

Faptele: După memoriul pe care vi l-am dat să-l citiţi am primit acasă confirmarea de la Procuratura din Arad că nu există împotriva mea nici o urmărire judecătorească, decizie dată pe 11 noiembrie. Dar… pe 10 noiembrie s-a primit la Uniune o hârtie oficială de la Miliţia Capitalei prin care sunt informaţi că sunt inculpată într-un proces. Pe mine nu m-a anunţat miliţia, nu m-a citat prin scrisoare. Uniunea l-a pus pe Beldeanu (angajat oficial de mine) să se ocupe de problemă; îmi comunică faptul că în urma memoriului meu, o persoană foarte influentă a pus să mi se deschidă proces. La cererea mea de audienţă n-am primit timp de trei săptămâni nici un răspuns. În schimb secretarul general al ziarului Scânteia Tineretului mi-a înapoiat prin curieră articolele ce le aveam acolo şi m-a anunţat la telefon că mi s-a interzis publicarea oricărui articol în presa de tineret şi că nu au dreptul nici să-mi folosească numele anunţând premiul pe care l-am deţinut la Taormina. Asta e tot. Din volumul Prinţesele de nuvele medievale mi-a fost scoasă una, pe care v-o trimit, pe motivul absurd şi ridicul că „ar reprezenta opoziţia dintre artă şi puterea de stat“. Bun şi fără ea! După ce v-am raportat mizeriile, îmi şterg şirurile de lacrimi care îmi curg pe obraji, încerc să mă calmez şi ca să vă pot ruga frumos să mă certaţi pentru aceste văicăreli şi misive plicticoase. Coşmarurile mele se repetă în fiecare noapte în ciuda dozei mărite de valium. Îmi caut de lucru prin casă, spăl vasele, o dată, de două ori, frec parchetul, lustruiesc oglinzile. Ce-aş mai putea face altceva.

Cu respectuoase sentimente,

Maria Luiza

 

P.S. M-ar bucura gândurile bune ale Lenei. Dacă ne-am vedea am putea să ne veselim povestindu-ne ce rochii ne-am mai făcut în atâta tristeţe. Îi invidiez viaţa, o invidiez pentru că e departe de această lume şi pentru că îl are pe Mitică.

 

P.P.S.S. Vă rog să mă scuzaţi că vă trimit un exemplar atât de urât corectat. Nu am posibilitatea să-l mai dactilografiez.

Cu aceeaşi stimă

Maria Luiza Cristescu

 

 

Taşcu Gheorghiu

 

Din cele două scrisori de la Taşcu Gheorghiu/ Şuli (1910-1981), ambele în versuri, publicăm una în care discretul avangardist (reţinut doar cu câteva desene în antologia lui Saşa Pană din 1969), recunoscut traducător al lui Maldoror sau al Ghepardului, se dovedeşte un tovarăş apropiat al spiritului contestatar. (D.G.)

 

Un stadion în clocot de urale

Înalt elogiu performanţei tale

Ca uşi pocnind să-aplaude în şir

Tot în rotiri, în fâlfâiri

Larg zboru-acestor „Reveniri“

În care marea ta ştiinţă

De suvenire şi căinţă

Cu palide sclipiri de lună

Îşi pune-a geniului cunună

(Pe-o frunte arsă-n febre linse

De mîinile reginei ninse)

Mărul tăiat pe jumătate

În miezul secolului bate

Slujindu-ne o grea merindă

Epigonilor din oglindă

Înger, prieten zeu şi frate

Te-mbrăţişez pe jumătate

Că nu mai ştiu acum nici eu

De eşti poet, seraf sau zeu

De eşti Isus pe cruce poate

Când mâinile-mi încrucişate

Îţi pun cealaltă jumătate

Pe socluri pururi neurcate.

Şuli

 

P.S. Fraternele sărutări lui Mitică şi respectuoase omagii mămicii lui

 

14 – Iunie – 1967

 

^[1]     Maimuţele personale, Editura pentru Literatură, 1968.

 

^[2]     Serial TV de producţie sovietică, din 1970, despre momentul 1917.

 

^[3]     Pagini din Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu au fost publicate de autor în diferite periodice în a doua parte a anilor 1960.

 

^[4]     Direcţia Difuzării Filmelor, departament al Ministerului Culturii.

 

^[5]     Nota autorului din 1981, la apariţia în volum a textului: Acest om – şi nu altul – trebuia „ucis“ în final. Finalul filmului – cerut nu de mine, ci de logica strânsă a lui – nu putea fi decât „uciderea“ fotografului-criminal. Exasperaţi de chin, cei doi trebuiau să-l lovească năprasnic pe „operatorul“ care se supune regizorilor invulnerabili, Pintilie s-a lăsat sedus de noroaiele la modă – o clipă, această intuiţie a scăpărat (în scena bătăii pe terasament), însă, spre mirarea mea, ea n-a mai fost dezvoltată, de noile melodramatisme ale „solidarităţii virile“… El a ratat un final cu adevărat semnificativ, în profund acord cu ura lui faţă de falsităţile „artei“. De aceea, finalul – făr a fi lipsit de vibraţie – e facil şi „alături“ de dramă. E singurul punct vulnerabil, singura concesie de la intransigenţa atât de salubră a filmului.