Nikolai Tihonov

Nikolai Tihonov (1896-1979) s-a născut la Petersburg în familia unui meşter de brice. După studiile primare, învaţă la Şcoala de comerţ pe care, însă, o abandonează, pentru a-şi putea ajuta familia nevoiaşă. Se angajează pisar la Direcţia gospodăriilor portuare. Din 1915, face serviciul militar într-o unitate de husari, iar între 1918-1922 – în Armata Roşie.

Scrie din fragedă juneţe, însă debutează în presă abia în 1918. Resimte influenţa lui N. Gumiliov şi, foarte puternic, pe cea a lui R. Kipling. În 1921, aderă la Asociaţia „Fraţii Serapion“ din care, printre alţii, mai făceau parte: M. Zoşcenko, V. Kaverin, V. Şklovski, K. Fedin, V. Ivanov, liderul general fiind recunoscut E. Zamiatin. Principiile confreriei (numele fusese preluat din nuvelele romanticului german E. Hoffmann) pot fi deduse şi din remarca lui M. Zoşcenko: „Din punct de vedere partinic, sunt un om neangajat. Nu sunt nici comunist, nici social- revoluţionar, ci, pur şi simplu, sunt rus“.

Primele volume de versuri, „Hoarda“ şi „Bragă“, îi apar în anul 1922, după care N. Tihonov ajunge unul dintre cei mai populari poeţi din acele timpuri. Călătoreşte mult, inclusiv în Caucaz, traducând din poezia gruzină, armeană, daghestaneză.

După lichidarea de către oficialităţi a Asociaţiei „Fraţii Serapion“, după procesele politice din anii ’30, după arestările mai multor scriitori, Tihonov rămâne viu ca prin minune.

În perioada postbelică se manifestă tot mai puţin ca poet, ajungând mai curând un funcţionar sovietic. Din 1944, pe o scurtă perioadă, este preşedinte al Uniunii Scriitorilor, din 1949 – preşedinte al Comitetului sovietic pentru apărarea păcii, membru în comitetul mondial al acestei organizaţii.

Cu puţin timp înainte de moarte, într-o emisiune radio îşi aminteşte de îndrumătorul său N. Gumiliov (fostul soţ al Annei Ahmatova), citând din versurile poetului lichidat de bolşevici în 1921, numele căruia mai era încă interzis în URSS.

 

 

 

* * *

 

Ne-am cam dezvăţat să miluim milogii,

Să respirăm, sărat, pe naltul ţărm de mare,

Zori să-ntâmpinăm, la piaţă să cumpărăm

Pe gunoi de-aramă – lămâi, aur din soare.

 

Întâmplător mai trag corăbii pe la noi,

Din obişnuinţă mai vin marfare fel de fel;

Încearcă a număra oamenii lumii mele –

Să vezi câţi morţi tăcuţi răspunde-or la apel.

 

Astfel, solemn şi grav, de toate ne dezicem.

Cuţitul frânt deja nu e bun pentru muncă.

Dar chiar cu acest negru cuţit în bucăţi

Nemuritoare file de cărţi tăia-vom încă.

 

(1920)

 

* * *

 

Focul, funia, glonţul, securea

Jurau ca slugile, mergând după noi,

Şi-n fiece strop dormea un întreg potop,

Dintr-o pietricică răzbeau munţi înalţi

Şi-ntr-o mlădiţă, strivită sub picior,

Fremătau păduri cu braţe negre.

 

Cu noi neadevărul stătea la masă, bea,

Clopote băteau din vechi obişnuinţe,

Monedele-şi pierduseră greimea, zângănitul,

Deja copiii nu se temeau de ochi de mort…

Şi chiar atunci a fost ca noi să învăţăm

Cuvinte minunate, amare şi cumplite.

 

(1920)

 

Tunul

 

Lui Arnold Pek-Amersild

 

Precum vinete prune umede, strivite,

Sunt ochii oblici ai cailor ce trag greu, încet.

Şi sunt zdrenţe de urzică ce moare pe obezi

Pe roţile afetului ce alunecă îndărăt.

 

Auzind palavre de ciclop nătâng,

Colina, ca ghemişul, tremură de frică;

Se pare, în curând nu-ajunge-va tifon

Pentru-a bandaja a zilei rană adâncă.

 

Ciclopul e dresat de piciul cu canar

Care e mai vesel decât cel tufiş ce arde;

De coadă, cu-ndemnare, înşfacă-un şarpe mic,

Ciclopul se-nfioară, supus, precum se cade.

 

Şi ambii se înţeleg atât de bine-n toate,

Încât, nemaifiind călăul în răspăr,

De cum ciclopului enormul ochi i-apune –

El ia copilandrul, urcându-şi-l pe umăr.

 

Şi caii îi tot duc spre culme pe aceşti

Chiulangii – pereche atât de potrivită

Iar puştiul împleteşte-o ţigară lunguiaţă,

Strâmbă, cum cărarea cu fuga povârnită.

 

(1920)

* * *

 

Voiam să rănesc vântul cu un buştean aprins,

Dar nu l-am nimerit. Se frânse lemnul

Care îmi stătea, la picioare, călduţ

Ca un copil ce doarme, obosit de joacă.

Tăceau pereţii, hornul nu mai fumega,

La picioare cel buştean mi se răcea.

 

Şi văzui cum el din nou prinse a creşte

Verde, cârlionţat, leit un copilandru;

Mai dulce decât laptele, ploaia îi hrăni

Nenumărate buze. Degetele lui

Se jucau cu vântul, cu păsările. Iar

Pământul dedesubt – covor moale-i era.

 

Nu eu l-aş fi ucis, nu eu venii să-l umilesc,

Orbindu-l, pentru a-i arunca

Albele bucăţi în rece oţel de ladă.

Astăzi în flăcări din nou îl voi clăti,

Mâinile spre-a-i încălzi şi-a râde degajat

Cu zvelta codană ce – e dureros să cred –

Ţine şi ea de lumea frăgezimii verzi.

 

(1921)

 

Medium

 

Se leagănă fetiţa într-un jeţ din loaze,

Vorbind cu voce joasă de bărbat:

– Sunt aviator. În iulie murii, într-o amiază,

Iar nopţile-mpreună cu el am tot zburat.

 

– Cu cine, el? – Nu ştiu, nu am cum răspunde, –

Între-aceşti pereţi e-a cerului deplină greutate;

Acesta nu-i nicidecum glas omenesc,

Ci e ciobul sunător din visurile-mi toate.

 

Fără scrâşnete, în groapă-adâncă zboară

Pământul ca un aeroplan doborât,

Din el pilotul demult, demult a căzut,

Prin ceaţă ca un obuz prea greu şi viforât.

 

Iar fetiţa priveşte la Gangele din Lună,

Nu e uşor să taci, fumatul – interzis,

De parcă ar fi venit un înger rătăcit,

Nespus de dulce-i vorbi precum în vis.

 

Strigă, ţipă – cu ţipătul capul i-l taie,

Braţele-i atârnă decât taurii mai grele,

Iar în gâtlej i se zbate plumbul topit

Al cuvintelor oprite, ce fuseseră rebele.

 

Brusc se-aprinseră lămpi, şi totu-i nevăzut,

Doar fetişcana şi o durere uşoară.

De perete se zbate-un fluture alb, prăfuit…

Prind foarte atent – această molie bizară…

 

(1921)

 

Dimineaţa

 

În pupile-mi mai aburea-fumega visul,

Împrăştiate, parcă, mi se-mpleticeau picioarele,

De parcă ele nu ar fi mers cu mine,

Ci mai dormeau încă pe podea, în salon,

Lângă gura stinsă a sobei de teracotă.

 

Şi i-am spus amicului: priveşte!

Dar, poate, nu i-am spus, ci doar îmi amintii,

Unde mai pui că amicul îndată dispăru.

Râul plescăia cu plumbul dimineţii.

Tresăltând, cărucioare purtau baloturi, lăzi,

Prin ceaţă se târau prelungi tramvaie,

Băieţandri, pe la colţuri, vindeau ţigări.

 

Şi chiar am cumpărat, dar neştiind de ce, –

Poate că, mi-am zis, să mai stau în mână

Cu chibritul stins, în faţa scării, ca

La un minut, un şir de clipe – da,

În faţa acelei case înalte, mohorâte,

Unde mă lăsasem pe cel mai bun din mine…

 

Dar, poate că, aceasta doar mi se păruse?

 

(1921)

 

 

Traducere şi prezentare de Leo Butnaru