CONSTANTIN CUBLEŞAN, LUMEA ÎNTÂMPLĂRILOR DIN IT
Lumea în care trăim e copleşită de nenumăratele forme/aspecte pe care tehnologia electronică, IT-ul, ni le oferă pentru a înţelege şi degusta avantajele modernităţii noastre. Ea a intrat în deprinderi şi în diversitatea manifestărilor de fiecare zi dar, mai mult, a inundat mintea şi sufletul. Trăim deplin în lumea virtuală („ea deschide netul/ şi vede doar imagini/ şi texte /…/ ea crede că aceea e lumea reală“) care ne provoacă atitudini, ne stimulează sentimente, ne modelează gândurile. Un excepţional rezoner al acestei comuniuni cu oferta tehnologizării vieţii, existenţei, e Călin Vlasie în recentul său volum, Micile întâmplări (Cartea Românească, 2021).
Micile întâmplări sunt, la drept vorbind, marile momente ale convertirii sale („într-un altfel de eu“) asumate emoţional şi raţional deopotrivă, într-o poezie de notaţie a radiografierii de sine, ca autentic component al acestei lumi noi: „eu locuiesc într-un creier/ un fel de contor al traficului/ acestor nemaipomenite întâmplări“ (mi se pare).
Ceea ce altădată descinderea în natură, în înţelesul tradiţional al acesteia, era un motiv de reverie, acum în peisajul real se pătrunde şi e receptat prin mijloacele tehnologizării: „trăieşti într-o Grecie/ fără palmieri fără ibişi/ fără pietre sacre/ fără sirtaki (…) într-un orăşel/ nelocuit în care intru/ prin sticla unui laptop“ (destul infinit).
Călin Vlasie îşi asumă condiţia acestei existenţialităţi despre care scrie cu vibraţie sentimentală („scriu aceste poeme/ gândindu-mă la tine“ – scriu), dezvoltând firesc un lirism al voluptoaselor momente erotice, alături de o femeie (iubită) pe care o identifică, deasemenea, în orizontul tehnologic: „ieşind din holograf/ te-am zărit câteva secunde/ rezemată cu fruntea/ de releul televiziunii“ (simţul tactil). Ceea ce particularizează poezia sa, faţă de cea a congenerilor optzecişti, este tocmai această asumare a trăirilor emoţionale marcate de condiţia modernităţii, totul privit prin optica percepţiei înnoite a lumii. Volumul e axat pe adorarea iubitei, aşadar o poezie de dragoste, de o luciditate aparte în care romantismul e eludat cu bună ştiinţă: „nopţile nu mai cunosc/ senzaţiile trupului tău/ iar dimineţile uscate/ atârnă pe stâlpul gol pe unde/ cândva/ treceau firele de electricitate/ de net/ şi de telefonie supraterană“ (Dumnezeu există). Mărturisirea iubirii („am descoperit că scriu/ doar pentru că te iubesc“) îşi are şi acum dramatismul propriu, iubirea cere suferinţă dar, şi aceasta, în altfel: „îmi privesc mâinile/ ce par a fi demontate/ cu degetele/ înţepenite în colb de pixeli“ (îmi privesc mâinile). E prezentă şi teama de a nu pierde fiinţa iubită: „îmi este încontinuu teamă/ că cineva mi-o poate răpi pe ea/ dragostea mea din tastatura tocită“ (dragostea mea din tastatura tocită).
Travaliul creaţiei nu necesită neapărat inspiraţie („aici nu este inspiraţie/ aş vrea doar să vorbesc în gând/ într-un club virtual de poezie“ – lom, 5). Până şi contemplarea naturii se face într-o întâlnire de gradul doi: „maşina suie în cer/ râul urcă şi el în cer/ în dealul cu mesteceni/ multiplicat/ în vitrina din hol“ (lom, 6).
Fără îndoială, poezia confesivă a lui Călin Vlasie reprezintă o noutate în lirica actuală. Nonconformismul tinerei generaţii optzeciste („un imbecil crede/ că generaţia mea/ e sleită/ doar pentru că eu am scris/ prin anii ‘80/ că noi eram atunci/ o generaţie obosită/ de scârbă“ – un imbecil crede) îşi păstrează viguroasă verbul de-acum, teribilismul pozitiv decantat în tocmai expresia noutăţii atitudinale. E o polemică subiacentă cu tradiţionalismul calm al evocărilor duioase: „mândre mi-s oraşele noastre limpezite/ de atâtea bulboane cu lichid (…) teiul din Copou/ în care stau cuibărite toate îmbrăţişările/ toate săruturile toate violurile/ toate clipele de dragoste intensă/ ale noastre şi ale celor de dinaintea noastră/ şi tot de acolo din preaspălatele bolţi/ coboară în şiruri lungi copaci negri/ cu toiege electrice şi cruci aprinse/ şi candele/ ca nişte maşinării cu tămâie şi fum/ şi bărbi albe şi negre în care se înnoadă/ toate cuvintele rostite şi nerostite// de aici porneşte totul/ curat şi străluminat/ la vedere/ adică fără a fi nimic ascuns/ în zdrenţele zilei de azi de ieri şi de mâine“ (geografie).
Originalitatea lirismului lui Călin Vlasie e de netăgăduit. Tocmai datorită vibraţiei emoţionale autentice în contextul unei lumi tehnologizate. E o poezie lucidă, autorul dramatizând asumarea propriei personalităţi acestei lumi, mai degrabă frigide. Intelectual de calibru – spune, cu drept cuvânt, Ion Bogdan Lefter în prezentarea ce o face volumului –, Călin Vlasie etalează „o concepţie ingenioasă şi profundă asupra evoluţiilor psihicului uman în postmodernitate“.