ALEXANDRU RUJA, VICTOR IANCU ŞI SIBIUL ÎN DOUĂ IPOSTAZE CONTRADICTORII

Victor Iancu a fost o personalitate marcantă a vieţii publice, universitare clujene şi a Cercului Literar de la Sibiu^[1]. Începutul activităţii universitare se leagă de Universitatea din Cluj (unde devine asistent la Catedra de estetică şi critică literară din noiembrie 1939), cu o perioadă la Universitatea din Iaşi (1944/1945)^[2]. Pe lângă activitatea academică, la Cluj Victor Iancu a condus publicaţia „Ţară Nouă“, în calitate de redactor responsabil (directorul publicaţiei, Victor Jinga, fiind mult timp plecat şi ocupat cu activitatea parlamentară) şi a fost un asiduu colaborator la „Patria“. Activitatea lui Victor Iancu la Ţară Nouă este una intensă şi prolifică, prin publicarea unor editoriale şi susţinând consecvent rubrica „Viaţa internaţională“. Articolele lui Victor Iancu sunt echilibrate, îi repugnă extremismul de orice fel. Mărturie stau şi desele note polemice împotriva lui Nichifor Crainic sau a publicaţiilor legionare.

Dar viaţa lui Victor Iancu se leagă şi de Sibiu, în două ipostaze total contradictorii. Primul îl reprezintă momentul Cercului Literar, când împreună cu o parte din studenţii săi au trăit evenimentul manifestului.

A doua ipostază de întâlnire cu Sibiul, a fost o perioadă neagră, când a fost dat afară din Universitate (în septembrie 1947), rămânând fără serviciu. Victor Iancu locuia la Sibiu. A fost perioada Sibiului tragic, cum îl numeşte Radu Stanca într-o scrisoare către I. Negoiţescu (Sibiu, 19 octombrie 1948). Pentru cei doi cerchişti – Victor Iancu şi Radu Stanca –, care au înnobilat cultural Sibiul în tinereţea lor, acum oraşul a devenit „un cimitir al tinereţii noastre“, cum îl categoriseşte tot Radu Stanca: „Încolo Sibiul e din ce în ce mai fad. Dacă l-ai revedea te-ar cuprinde jalea. Ai umbla ca printr-un cimitir al tinereţii noastre“ (Scrisoare datată: Sibiu, 19 ianuarie 1949)^[3].

• Fotografie de grup a Cercului Literar de la Sibiu, reuniţi într-o întâlnire în 1972. Rândul 1 (aşezaţi): Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Eta Boeriu, I.D. Sîrbu,
Victor Iancu, Ioanichie Olteanu. Rândul 2 (în picioare): N. Pîrvu, Dominic Stanca, Ilie Măduţa, Radu Iencica, Nicolae Balotă, Cornel Regman.

Metoda de înlăturare din Universitate era perversă, adică se restructura planul de învăţământ şi, astfel, se eliminau disciplinele pe care le predau cadrele didactice care trebuiau „epurate“. Aşa s-a întâmplat cu Filosofia culturii în cazul lui Lucian Blaga, aşa s-a întâmplat cu Estetica în cazul lui Victor Iancu. A fost o perioadă extrem de grea pentru întreaga familie (avea două fete minore), trăind la limita subzistenţei. La 15 august 1949, este angajat la Teatrul de Stat din Sibiu, ca secretar literar, dar este dat afară din dispoziţia lui Eduard Mezincescu la 15 septembrie 1950. Obiecţiile din timpul inspecţiei se referă la punerea în scenă a piesei Ursul de A.P. Cehov, referitoare la „conţinutul ideologic“ („După opinia d-sale, conţinutul ideologic al acestei piese n-a fost suficient adâncit… Într-o convorbire cu totul sumară din seara zilei de 12 septembrie, după repetiţia generală, tov. Vasile Tudor mi-a comunicat supoziţia sa că această lipsă de adâncire a conţinutului ideologic ar putea fi atribuită şi neglijenţei Secretariatului literar.“), dar obiecţiile se extind şi la necunoaşterea documentelor politico-ideologice. („Tot de la tov. director Sincu am aflat apoi, că tov. Vasile Tudor, având o lungă convorbire cu directorul de scenă Radu Stanca, a constatat că acesta nu cunoaşte Istoria Partidului Comunist (b) din Uniunea Sovietică şi a tras de aici concluzia că nu numai tov. Stanca, dar nici eu nu sunt ridicat ideologic. De asemeni d-sa îmi reproşează mie faptul că întregul colectiv al Teatrului lasă de dorit în ceea ce priveşte pregătirea ideologică.“). Victor Iancu consideră incorecte şi incomplete motivele demiterii sale şi cere reîncadrarea la Teatru.

Victor Iancu notează cu ironie, dar şi cu oarecare tristeţe, că la Teatrul din Sibiu, în acea perioadă de schimbări, dar şi încărcată de nefasta viziune proletcultistă, nici nu se ştie ce rol are Secretariatul literar, înfiinţat odată cu venirea sa la Teatru. Era considerat mai mult o funcţie administrativă, un fel de apendice al serviciului de contabilitate. Victor Iancu, om cu o cultură bine consolidată, autor de numeroase cronici dramatice răspândite prin presă, avea o viziune clară asupra funcţiei şi rolului Secretariatului literar într-un Teatru.

La 1 decembrie 1950, a fost reîncadrat pe aceeaşi funcţie la Teatrul de Stat din Sibiu „de către forurile locale“. „Dar fostul preşedinte al Comitetului pentru Artă, Eduard Mezincescu, cu care mă cunoşteam din Cluj şi colaborasem chiar între 1937 – 38 în rândurile tineretului naţional ţărănesc, a socotit că este o chestiune de prestigiu, şi n-a consimţit la reintegrarea mea, arătând că nu are nimic de obiectat dacă voi fi utilizat într-o altă instituţie“, notează Victor Iancu. Din nou este dat afară de la Teatrul de Stat din Sibiu, în ianuarie 1951, rămânând iar fără mijloace de subzistenţă.

De abia în toamnă (septembrie 1951), i s-a oferit un serviciu şi a fost încadrat ca muzeograf la Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu, care s-a contopit, ulterior, cu Muzeul Brukenthal. Odată cu înfiinţarea Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic din Timişoara (transformat în Universitate^[4] în 1962), Victor Iancu a fost reîncadrat în învăţământul universitar, cu gradul de conferenţiar universitar. Este între acei profesori care au marcat un început, au contribuit la fundamentarea unei tradiţii universitare, academice la Timişoara^[5]. La început, Victor Iancu a ţinut cursul Introducere în ştiinţa literaturii, iar din 1957 a devenit titularul disciplinei literatura universală. A mai predat studenţilor cursuri speciale despre Începuturile romantismului în literatura europeană şi despre Literatura secolului XX şi problemele ei.

Publicăm acest Memoriu cu convingerea că aduce date noi despre o perioadă dificilă, grea, din existenţa lui Victor Iancu, dar şi informaţii despre Sibiu şi despre o perioadă din istoria unei prestigioase instituţii culturale care este Teatrul din Sibiu.

Victor Iancu scrie August, Septembrie, ceeace, dela, deabia, vre-odată, deasemeni, dealtfel, trebue, dsa/dsale (pentru „domnia sa“), deacum, Sf-ului (pt. „Sfântului“) aşa dar (pt. „aşadar“), mă voiu (pt. „mă voi“), „I“ în loc de „Γ ; s-a lăsat această scriere. Dar, în schimb, scrie „sânt“. Titlurile sunt scrise între ghilimele, le-am transcris cu italice.

^[1]     A se vedea şi articolul nostru despre Victor Iancu din: Dicţionarul general al literaturii române, H – L. Ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi. Coordonator general: Eugen Simion. Academia Română. Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017, p. 154-155.

^[2]     Victor Iancu a susţinut concursul pentru ocuparea postului de conferenţiar, disciplina Estetică filosofică, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Arhiva Universităţii păstrează documentele. Redăm cererea lui Victor Iancu: „Subsemnatul, Victor I. Iancu, doctor în filosofie, asistent pe lângă catedra de Estetică şi Critică literară a Universităţii „Regele Ferdinand“ (Cluj – Sibiu), domiciliat în str. Budai Deleanu 9, cu onoare rog să binevoiţi înscrierea mea la concursul pentru conferinţa de Estetică Filosofică la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Cuza Vodă Iaşi“. Cererea a fost depusă în 10 decembrie 1943, împreună cu Diploma de licenţă eliberată de Universitatea din Bucureşti şi Diploma de doctor eliberată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din München (echivalată). Preşedintele comisiei trebuia să fie Ştefănescu-Goangă, dar fiind „suferind“ a fost înlocuit cu Dan Bădărău. Din comisie au făcut parte: Liviu Rusu, Şt. Bârsănescu, Al. Claudian. Candidaţi la concurs: Victor Iancu, Al. Dima, Mircea Mancaş, Radu I. Paul. Concursul a debutat la 14 martie 1943, colocviu şi proba practică (19 martie). „Subsemnaţii profesori Dan Bădărău, Liviu Rusu, Şt. Bârsănescu şi Al. Claudian întruniţi astăzi 15 martie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi pentru a continua concursul în vederea ocupării conferinţei de Estetică Filosofică, am procedat la ţinerea colocviului prevăzut la art. 65, al. 5, punctul b., candidaţii fiind examinaţi în ordine alfabetică.“ Notarea la colocviu a fost următoarea: Dan Bădărău: Al. Dima – 18; V. Iancu – 19; M. Mancaş – 17. Liviu Rusu: Al. Dima – 18; V. Iancu – 19; M. Mancaş – 17. Şt. Bârsănescu: Al. Dima – 17. V. Iancu – 19. M. Mancaş – 17. Al. Claudian: Al. Dima – 19; V. Iancu – 18; M. Mancaş: 18. După proba practică, Victor Iancu şi Al. Dima au ajuns la egalitate, iar comisia consemnează că sunt „împiedicaţi a proclama reuşit vreun candidat“. Până la urmă şi după consultarea la minister, Victor Iancu a fost numit la Estetică filosofică , iar la Estetică şi critică literară Al. Dima, cu condiţia eliberării acesteia din urmă (plecarea lui G. Călinescu la Universitatea din Bucureşti).

^[3]     I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar. Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

^[4]     De fapt, Universitatea a fost înfiinţată prin Decretul Regal nr. 660/1944, dar, datorită schimbării de regim, nu a putut funcţiona ca atare.

^[5]     Pentru alte informaţii vedeţi: Alexandru Ruja, Catedra de literatură română şi comparată – scurt istoric, Filologie 50, 1956-2006, în Studii de literatură română şi comparată, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Catedra de literatură română şi comparată, vol. XXII. Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 181-197.