ION BOGDAN LEFTER, LEVIŢCHI DRAMATURG, DOCTORAND, TRADUCĂTOR

Pe lîngă poeziile şi jurnalul de tinereţe, lucrarea de licenţă despre Byron, nuvela cu ţigani şi microromanul de mediu petrecăreţ bucureştean, vag derivat din cel al „crailor“ lui Matei Caragiale, dar cu linii mai îngroşat-satirice, seria de 1 + 19 volume „on-line“ ale „Arhivei Leon Leviţchi“/ „Leon Leviţchi Archive“ (LLA) (parte dintre ele cu mai multe fascicule, la Contemporary Literary Press, 2013, 2018), nu putea să nu cuprindă şi teatru! Nu doar în completarea întregii tipologii de genuri literare exersate de junele aspirant, ci şi ca pe o confirmare a marii pasiuni pentru Shakespeare, s-ar zice…

Nedatată, Inimi ruginite. Piesă în 4 acte şi 1 tablou (LLA 9) e dactilografiată, deci pare să fie ulterioară scrierilor de adolescenţă şi studenţie, toate „de mînă“, cu excepţia tezei de licenţă din 1941 (cine ştie cînd va fi fost introdusă obligaţia ca lucrările de absolvenţă să fie „bătute la maşină“). Foile de hîrtie, cu text pe ambele feţe, au fost apoi legate într-un caiet după care sînt acum reproduse prin „scanare“. Inclusiv coperta cartonată, cu aspect destul de vechi. E adăugată şi o pagină de titlu „de mînă“, cu litere caligrafiate ca să semene cu cele „de tipar“, majuscule pentru sintagma oximoronică din generic, cu steluţe drept puncte la „I“-uri, semn de „artisticitate“ cam ingenuă. Dacă ţinem cont şi de semnătura „Lew D. Leviţchi“, o formă de trecere spre „Leon“-ul consacrat, am putea situa piesa între etapa studenţiei şi maturitatea care va urma.

Text destul de amplu, de 143 de pagini numerotate (doar cîteva fiind albe, nedactilografiate pe verso; ediţia „on-line“ are 3 fascicule). La prima vedere, shakespearologul în devenire nu „shakespearianizează“: scrie teatru „contemporaneist“, intelectualizant, cu note satirice, oarecum în linia lui Mihail Sebastian, să zicem, de fapt în prelungirea zonei medii a dramaturgiei interbelice, fără psihologisme foarte intense, fără simbolisme şi patetisme exgerate şi fără aspiraţii în direcţia avangardelor experimentale. Personaje şi ele june: un student la Filozofie şi pictor, Artur Cristian, altul la Medicină, Dorin Scorţeanu, verişoara celui dintîi, Geta, şi o prietenă a ei de 19 ani, Annie Pretorian, cu care Artur înfiripă şi apoi ratează o idilă, după ce se despărţise de o Silena. Protagonistul se comportă ca un geniu damnat, crede că arta şi împlinirea sînt imposibile fără suferinţă, dar autorul îl plasează pe muchia dintre declarativismul ingenuu şi frazarea parodică pe care Artur sigur că n-o conştientizează, însă personajul e evident caricaturizat, în tonuri adeseori şarjate. De la un punct încolo, în naraţiunea contemporană sînt intercalate şi secvenţe mitologice, cu doi monştri, Nordul şi Sudul, creaţii ale artei, respectiv iubirii lui Artur, un demiurg- „Fierar al Pămîntului“ înconjurat de nimfe, un Spasmodeus emisar al Diavolului şi un Vrăjitor Pytharkos. Cuplurile tinere se fac şi se desfac, cu un Tablou final „metateatral“ în care Pytharkos îi satisface lui Artur obsesia de a „desrugini“ inimile oamenilor incapabili să sufere, doar că o face „în oglindă“, „ruginindu-i“ pe mulţi, sute, şi anume pe… spectatorii piesei, care se vor reflecta într-o oglindă reală dezvelită în fundal. În schimb îl vor cîştiga cu toţii pe el, pe Artur, „preţios“ fiindu-le – probabil ca autor (III, p. 33). Cu atare complexitate de construcţie pe două planuri, unul real şi-al doilea mitico-fantastic, plus alte inserţii vizionare sau fantasmatice, piesa are ceva din comediile feerice shakespeariene ori de prin alte texte, monştrii Nord şi Sud fiind – bunăoară – eliberaţi precum altădată Caliban. Emulul român nu e performant de partea gravă, suavă, poetică a lucrurilor, însă în registrul ironico-parodic se descurcă destul de bine, pînă la scene bufe precum cea în care lui Artur, devenit după cîţiva ani asistent la Catedra de Logică şi autor al unui roman de succes, Oameni cu monoclu, vin să-i ia un interviu numiţii Stratulat Poşircă, critic literar, corespondent la Recenzia sub pseudonimul „Săgetătorul“, şi Teobald Proverb, care semnează „Înstrăinatul“ la Cuvinte încrucişate (Actul IV, Scena VI). Artur face tot atunci o listă de şase idoli literari, „albine cu adevărat spornice“, între care… Iată întreaga echipă: „Tolstoi şi Eminescu, Shakespeare şi Guy de Maupassant, Cervantes şi Knut Hamsun“ (III, p. 20). La data la care Leviţchi scria Inimile…, ultimul numit era un „clasic în viaţă“, laureat Nobel în 1920. Ceilalţi – dintre cei mai mari, cu Shakespeare în centrul enumerării.

O variantă mai veche pare cea editată drept Piesă, fără titlu (LLA 10), datată „19-V-1944, Tîrguşor“. „Monoplană“, fără mitologisme. Prestează şi aici verişorii Geta şi Rică, aşa cum îi spunea ea lui Artur în Inimi ruginite (prin derivare intermediară ca „Arturică“?!), şi un Dorin. Situaţiile diferă, dar tema e tot a cuplurilor. Încă n-a apărut cea a artei, a creaţiei. În locul lui Annie – o Rodica. În discuţia dintre ea şi Rică survine un joc al numerelor favorite, 7 şi 9, care, însumate, fac 16, iar cifrele celui din urmă, 1 + 6, dau tot 7 – calcule pe care le vor prelua Artur şi Annie în Inimi… În formulă mai simplă, apoi mai complexă, tînărul Leviţchi pianota dramaturgic pentru a se dedica ulterior celui mai prestigios autor universal al genului.

În rest – aproape numai scrieri de strictă specialitate. Profesionistul anglist şi shakespearolog devenise universitar, acumulează prestigiu, se organizează şi nu mai risipeşte timpul cu alte încercări literare. Probabil că înclinaţiile creative îi vor fi fost satisfăcute de traduceri, ele presupunînd – se ştie – abilităţi expresive, soluţii inventive de selecţie lexicală şi de frazare, precum şi, peste toate, capacitatea de a face textele să „curgă“ firesc în limba în care se face echivalarea.

În scurtă descriere:

• LLA 8: Subliniere lingvistică în opera dramatică a lui Shakespeare. Teză de doctorat. 1968 (5 fascicule, 208 p., fără p. 197-207, cu următoarea menţiune a editorilor: „Din manuscris lipseşte bibliografia“ – p. 196). Probabil că dactilograma finală nu s-a păstrat, cea din LLA, scanată acum, fiind una intermediară, după cum se vede din faptul că numerotarea paginilor e modificată de mînă de la p. 27, iar ultima, Cuprinsul, e a 208-a în coloncifrul bătut la maşină, deci trebuie să fie o copie a respectiveia din versiunea depusă la Universitate pentru susţinere. Conducătoare ştiinţifică: prof. dr. docent Ana Cartianu. Leviţchi urmăreşte trei procedee de „subliniere lingvistică“: repetiţia, antinomia şi, la final, parantezele, cu aplicaţie asupra Furtunii. Au trecut aproape 3 decenii de la licenţă, timp destul ca să se fi organizat şi domeniul, mai ales că, în luna mai 1968, a susţinerii tezei, sîntem în plină „liberalizare“ post-proletcultistă, occidentalizantă, deci şi filo-anglo-americanistică. Autorul e acum la curent cu bibliografia britanică şi internaţională, ca şi, în orizont local, cu cercetări precum Informaţie şi redundanţă în limbă, studiu interdisciplinar lingvistico-matematic al tandemului Solomon Marcus-Sorin Stati (din Elemente de lingvistică structurală, sub coordonarea lui Ion Coteanu, Editura ştiinţifică, 1967). La final, într-o Anexă a ediţiei: un text din 1964, Dramaturgia lui William Shakespeare, de 14 pagini. În antet: „Comitetul de cultură şi artă al oraşului Bucureşti, Comisia pentru răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice“. Un soi de raport despre Shakespeare, cu generalităţi şi date despre stadiul traducerilor în româneşte.

• LLA 11: Visul unei nopţi în miez de vară. Subtitlul editorilor: fragmente de traducere. Nedatată. Într-un caiet dictando de lucru. Cîteva file rupte din alte locuri pentru a fi adăugate acolo unde paginile se umpluseră. Secvenţe cursive, Actul I şi începutul celui de-al II-lea. Replici în versuri îngrijit formulate. Dar şi scurte notaţii de parcurs, tipice unei ciorne. Atent studiate, se pot dovedi utile pentru o analiză a „laboratorului de traducător“, eventual prin comparaţie cu versiunile finalizate şi publicate în ediţii succesive, într-un studiu din categoria „criticii variantelor“ teoretizate cîndva de romanistul şi teoreticianul italian Gianfranco Contini, preluat la noi de Marian Papahagi, între alţii.

• LLA 12: Essay on Criticism de Alexander Pope. Subtitlul editorilor: 118-190, fragmente de traducere din Alexander Pope (e vorba despre secvenţele respective din Essay…). Traducere într-un caiet cu marca Socec & Co. S.A., ceea ce ar putea indica un exerciţiu timpuriu, de dinainte de 1948, dacă nu va fi fost un caiet păstrat o vreme şi folosit după schimbarea de regim politic.

(Finalul inventarului LLA şi – sper! – şi-al acestui „foileton“ anglo-americanistic – în numărul următor.)