MIRELA NAGÂŢ, AUTOPORTRET ÎN OGLINDĂ

În urmă cu 15 ani, regizorul Andrei Şerban publica sub titlul O biografie un raport de existenţă, cu final deschis, care fixa mai degrabă reperele profesionale ale carierei sale de excepţie. Acum el revine în genul memorialistic cu Niciodată singur (Iaşi: Polirom, 2021, 244 p.), o galerie de portrete ale unor personalităţi cu care s-a intersectat sau pe care le-a admirat, de la Emil Botta, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie până la Peter Brook şi Meryl Streep.

Paradoxal, această a doua carte, cu structura ei fragmentată, de puzzle, joacă mai bine rolul de autobiografie, căci introduce cititorul într-un laborator sufletesc în care se amestecă judecăţi de gust, reflexii ale sensibilităţii, nelinişti, credinţe artistice. Niciodată singur e mai puţin o carte de teatru (şi-ar fi păcat să fie receptată ca un volum nişat, pentru specialişti) şi mai mult o carte „de înţelepciune“ a unui om cu anumite acumulări interioare. În definitiv căutarea esenţială pentru Andrei Şerban, e drept întreţinută cu mijloacele teatrului, e una spirituală. Cum declară adeseori, el vrea să ajungă la sens mai profund, la o dimensiune misterioasă a vieţii.

Şi probabil că tot o raţiune din zona insondabilului explică biografia aproape neverosimilă a regizorului. În plin comunism, în anii ’70, Andrei Şerban e extras din România de o mână divină, care s-a numit Ellen Stewart, fondatoarea teatrului La MaMa din New York. Ea îi propune o bursă în America, iar explicaţia deja cunoscută publicului, reluată de regizor în diferite interviuri şi articole, e aceea că faimoasa manageră teatrală i-ar fi văzut un spectacol prezentat în cadrul unui festival, în Croaţia. Dar o precizare făcută în O biografie, volumul anterior, aruncă episodul şi mai mult în enigmatic: „Ani mai târziu, mi-a mărturisit că de fapt nici nu-mi văzuse spectacolul la Zagreb, dar că ne întâlniserăm la cantina studenţească a festivalului. «Îmi aduc aminte că ţi-am atins umărul şi am simţit your vibes şi, atunci, pe loc, am ştiut cine eşti şi că ne vom reîntâlni curând să lucrăm împreun㻓. Portretul lui Ellen Stewart e cel mai tulburător din galeria personajelor evocate în Niciodată singur. Femeia care avea să devină o figură iconică a teatrului american nu era deloc cultivată, mergea rar la spectacole, n-avea studii şi nici nu era interesată să recupereze autodidact ceva, pe parcurs. Compensa însă orice neajuns printr-o putere de fascinaţie înfăţişată de memorialist cu o figură a modestiei, din categoria preteriţiunii: „E greu de exprimat în cuvinte farmecul pe care îl emana şi cum îşi atingea cu un instinct infailibil ţintele. […] Cuvintele nu mă ajută să o descriu“. Şi mai uluitoare e strategia ei managerială, mai mult ezoterică decât artistică: „Declara cu mândrie: «Eu nu citesc piese. Dacă simt că e un text beeps, îl fac!» Doar ea ştia ce înseamnă beeps. Cum nu era o intelectuală, instinctul îi şoptea când un autor are ceva de spus. Chiar dacă erau şanse ca publicul să deteste spectacolele, dacă ea credea în ele, le producea. Am fost martor la manifestarea misterului beeps când i-am spus că intenţionez să montez Medeea şi mi-a cerut textul. Deşi era în greaca veche şi în latină, deci nu-l putea înţelege, a insistat: «Pune-l pe masă!» L-a atins fără să-l deschidă şi a rămas aşa, cu ochii închişi un timp, într-un fel de semitransă, apoi mi-a spus: The beeps are good. A doua zi am început repetiţiile“.

Traseul întâlnirilor providenţiale a continuat cu Grotowski, Peter Brook (care i-a fost „părinte, mentor, prieten“) şi Lev Dodin. Alături de Liviu Ciulei – „olimpianul“ şi Lucian Pintilie – „causticul plin de vervă“ a alcătuit o aşa-zisă triadă a exilaţilor din teatrul românesc. Portretele lor se conturează prin delimitări tandre: „Eram total diferiţi, temperamental chiar opuşi: Ciulei era întruchiparea supremă şi esenţializată a clasicului modern, Pinţi era răzvrătitul etern provocator, care risca şi întorcea totul pe dos ca să surprindă urâtul şi falsul în relaţiile umane, iar eu eram undeva pe la mijloc, nesigur pe ceea ce ştiam şi confuz“.

Pe măsură ce resuscită diverse figuri ale galeriei sale afective şi artistice, Andrei Şerban îşi dezvăluie inerent şi propria fizionomie secretă. Desluşim un om care a făcut din perpetua interogaţie de sine şi din frământarea artistică, paradoxal, o formă de echilibru. Fără încrâncenare şi uneori cu un strop de umor, Andrei Şerban scrutează viaţa cu încredere chiar şi în punctele de criză. Şi astăzi, când pandemia reformulează teatrul, privirea regizorului rămâne relativ senină: „Ce se întâmplă acum e neclar, haotic, iritant, dar nu cred că e sfârşitul lumii. E poate o etapă necesară…“ Asta nu înseamnă că memorialistul nu pune accente critice necesare când e vorba, de pildă, de Radu Beligan, cu jocul lui dublu de colaborator cu regimul comunist şi protector al teatrului, sau când taxează poziţiile contradictorii ale lui Meryl Streep legate de mişcarea #metoo. În subteranele textului, auzim şi-o voce foarte intimă, pe alocuri uşor sentimentală. Scrie împăcat cu sine: „Sunt recunoscător că respir conştient“ când îşi examinează fragilitatea în contextul pandemic, găsind un sprijin neaşteptat în mesajul filmului A şaptea pecete al lui Ingmar Bergman. Sau devine nostalgic când rememorează relaţia artistică şi afectivă cu actriţa Priscilla Smith: „ne-am pus întruna obstacole, atât în lucru, cât şi în viaţă. Dar, în aceşti cinci ani cât am fost parteneri, deşi aproape ne-am sufocat reciproc, am creat împreună cele mai pasionante spectacole ale carierelor noastre“.

Senzaţia la lectură e aceea a unei fluidităţi bine stăpânite a povestirii, tuşele portretistice sunt epurate, fără picanterii şi anecdote. Cu minimum de fraze e trasat precis câte un profil indelebil. Iată-i puşi faţă în faţă pe Pier Paolo Pasolini şi Roman Polanski, cu reacţiile lor după ce văzuseră în Italia, la un festival, spectacolul Medeea al teatrului La MaMa, cu Priscilla Smith în rolul principal. Primul, gata de dialog intelectual, interesat de elementul ritualic al montării, pe care-l urmărise şi el într-un film cu acelaşi subiect („Gesticula mult, voia să afle cum am lucrat. […] Nu-i venea să creadă că cele două versiuni în medii diferite aveau atât de multe în comun. Îl ascultam fascinaţi“), al doilea, animat de un obscur imbold erotic („Nu părea interesat nici de Priscilla, nici de spectacol. Nu înţelegeam ce aşteaptă! După o ezitare, a zis sotto-voce că ar vrea s-o cunoască pe «negresa aia sexy care juca la voi în cor»… Am fost şocat. Ce diferenţă între cei doi mari cineaşti…“).

Dna Bulandra, marea actriţă, era o perfecţionistă, Liviu Ciulei, ca şi Andrei Şerban, un workaholic, John Cage, Merce Cunningham şi Pina Bausch, nişte artişti care nu se cruţau în explorarea experimentală a muzicii şi a dansului. Sunt personaje care trezesc nostalgia după o lume „de altădată“, în care efortul intens, tenacitatea şi frenezia căutării artistice se hrăneau reciproc.

Cum spuneam, Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete e cartea unui om care lasă mărturie câteva dintre „iluminările“ unei vieţi pline. Iar una dintre ele e extrem de exigentă, cere inimii, nervilor şi creierului să lucreze deodată 100%. „La început, credeam simplist, că tot ce am de făcut e să citesc cărţi, să fiu impresionat de ele şi apoi restul vine de la sine. Dar curând mi-am dat seama că totul rămâne blocat în cap. Înaintând în ani, dacă încerc să fiu sincer cu mine însumi, realizez că viaţa mea şi însăşi raţiunea mea de a fi nu le pot înţelege doar cu creierul. […] Fără experienţă, fără participarea trupului şi a sentimentului, doar cu capul singur, nimic nu se întâmplă“. Într-o societate „soft“ ca a noastră, în care efectul rudimentar al emoţiei a devenit criteriu suprem de judecată estetică sau morală, Andrei Şerban ne arată cum emoţia poate deveni o valoare „tare“ atunci când împreună cu ştiinţa de carte şi raţiunea serveşte la o decriptare mai profundă, cu iz metafizic, a lumii.